„One, two, aaaah Freak out…”

Posted on 8 Noiembrie 2013

0


Am citit un interviu foarte mişto cu legendarul Nile Rodgers, pe site-ul revistei Mojo din UK. Cum cine-i legendarul Nile Rodgers? Ar trebui să-l ştii măcar dacă ai văzut clipurile de la Get Lucky şi Lose Yourself to Dance. Chitaristul negru care seamănă cu Whoopi Goldberg, despre care îţi închipui probabil că l-au luat acolo că dădea bine în cadru. Dar a sosit timpul să afli că negroteiul ăla lăţos e unul dintre cei mari chitarişti, compozitori şi producători din toată istoria muzicii pop. Iar contribuţia lui decisivă la reuşita albumul Random Acces Memories e doar cel mai recent achievement din cariera lui. Stilul său de a cântă la chitară e recognoscibil instant, în orice context l-ai plasa. S-a inspirat din aşa numita „tumb technique” a marelui chitarist de jazz Wes Montgomery, pe care a filtrat-o prin funk şi disco.

Rodgers şi-a făcut intrarea în show biz ca şi chitarist rezident la Apollo Theater, în Harlem, unde i-a acompaniat pe Aretha Franklin, Ben E. King, Screaming Jay Hawkins şi alţi negrii epici. Apoi l-a întâlnit pe basistu’ Bernie Edwards şi a format un grup funk-rock numit mai întâi The Boys, iar apoi Big Apple Band. S-au străduit o vreme să obţină un contract, dar  nu s-a putut, fiindcă nimeni nu mai era dispus să promoveze nişte negrii cu înclinaţii rock. Epoca Jimi Hendrix/Sly & the Family Stone/Funkadelic părea cu 1000 de ani în urmă în 1975.

Rodgers şi Edwards s-au adaptat situaţiei şi au găsit o soluţie nouă: disco. În 1976 s-au regrupat sub numele Chic şi aşa s-a născut un nou capitol în istoria muzicii pop. Chic era o trupă live într-un context muzical în care producătorii făceau legea. Dar asta nu împiedicat în nici un fel recunoaşterea Chic ca un apex al muzicii disco. Chic a scos la iveală o întreagă serie de hit-uri definitorii pentru acest gen, două dintre ele ajungând chiar no 1 în topul principal de la Billboard: Le Freak (1978) şi Good Times (1979). Linia de bass de la Good Times a stat la baza altor două hit-uri majore, pentru alţii, în perioada imediat următoare: Rapper’s Delight – Sugarhill Gang (cântecul ce a introdus lumii noţiunea de hip-hop) şi Another One Bites The Dust – Queen. Chic s-a destrămat în 1983 şi s-a reunit apoi în anii 90, doar că nu a fost de bun augur, fiindcă Edwards a mierlit-o de pneumonie, în timp ce se afla într-un turneu în Japonia, în 96.

Nile Rodgers şi-a găsit încă de când era la Chic timp şi pentru alte activităţi creative şi lucrative. A produs alte hit-uri disco majore, pentru Sister Sledge şi Diana Ross, ca şi debutul solo al lui Debbie Harry. Pe când tocmai se spărgea Chic, Rodgers a supervizat producţia albumului Let’s Dance, a lui David Bowie. Un an mai târziu s-a ocupat de Original Sin – INXS, Like A Virgin – Madonna, plus două single-uri Duran Duran (The Reflex şi Wild Boys). Au urmat Mick Jagger, Jeff Beck, Laurie Anderson, Grace Jones, Al Jarreau, B-52s, Vaughan Brothers, David Lee Roth, Michael Bolton… O listă parţială găseşti pe wiki. Sporadic a scos şi ceva albume solo. În 2013 a revenit în forţă, după ce a reuşit să învingă cancerul, prin colaborarea deja amintită cu Daft Punk, dar şi cu alţii ca Avicii sau Chase & Status.

Asta ar fi pe scurt. Interviul de care vorbeam la început vine cu multe detalii despre viaţa şi cariera omului, plus câteva consideraţii elocvente asupra anumitor aspecte ale culturii pop.

Mai întâi ceva din introducerea interviului. Ce spunea Rodgers în epocă despre campania disco sucks, o ofensivă rochistă împotriva muzicii disco, la finalul anilor 70, ajunsă până la manifestări violente:

„It makes me feel uncomfortable ’cos I feel like I’m in the middle. I buy more rock’n’roll than anything else, so the fact that the people that enjoy that music and play it and buy it are all sitting around putting down the music I write, it makes me feel a little strange. I guess I feel a bit hostile because music is music. If people are good, then they’re good.”

Şi trecând acum la interviul propriu-zis, ce spune Nile Rodgers despre ce însemnau spectacolele live cu Chic:

„We’re just a band. We’re just a bunch of musicians playing and having a good time playing the songs.

That’s what’s fun to me. The fun is not putting on an extravaganza. I’ve never been that person. I’m like a bar band and the bar is a really big bar, (laughs) thousands of people were invited, but we’re just a band. There’s no pyrotechnics, there’s no cannons going off, no dancers coming from the skies and the Cirque Du Soleil. We go, “One, two, aaaah Freak out…,” and play the song. Some days it’s fast, some days it’s slow, some days it’s ultra funky, some days it’s more pop. We don’t know. It all happens after I count.”

Despre abandonarea de către negrii a muzicii interpretate de formaţii live în favoarea celei produse aproape exclusiv cu ajutorul al unor device-uri electronice:

„It’s a pretty amazing thing when you think that America invented this amazing art form: jazz, blues, and ensemble funky black music playing. Like, you can’t do it by yourself. I can’t do it by myself. I can do something cool but I can’t do that. And that’s gone away. I don’t know any record labels that have any black funk bands signed, any black R&B band signed except for The Roots. 

Now the new Daft Punk record was made just like an [old] R&B record. And rock bands still make records that way. But black musicians don’t make records that way by and large. I’m not saying absolutely, positively no one does – Esperanza Spalding certainly does – but ninetysomething per cent of all black music is made with a guy in a room and a laptop or on some kind of computer device and doesn’t need a group of musicians. And the fact is that the fan base Doesn’t Care. I’ve watched it happen. First of all, I’m not anti- the way they make music now. It’s perfectly fine. Like in any art form there are different ways of doing things and usually those things happen as a result of technology.”

Despre colaborarea cu Avicii:

„But, man, half of the reason that I am here [in Europe] today is I came to work on a record with my current favourite songwriting partner, Avicii, and people go, “Wow, what is it like working with a guy who is 23 years old?” And I go, “How old do you think I was when I wrote Everybody Dance?” Which to me is the best song that I’ve ever written. How old do you think I was when I wrote I’m Coming Out and Upside Down? or We Are Family and Lost In Music? I mean, to me these are clever compositions; they’re not like three-chord rock. It’s like sophisticated stuff. I was 24 years old, 23, 25, 26 years old.”

Nile Rodgers e un flăcău pe cinste!

Chic – Le Freak

Chic – Good Times

Daft Punk – Lose Yourself to Dance