Evil evil entropy

Posted on 3 Mai 2009

8


Sa va spuna mosu’ o poveste de pe vremea cand indie-ul era indie, adica independent music, nu o basina hipstereasca slobozita in eter de marele cur corporatist.

Pe Fat Frumos si Betivan il cheama Eric Bachmann, probabil tot os de evreu (desteapta natie, orice mai debiteaza inca avortonii neo-nazi). Mai intai a studiat saxofonul, dar si-a bagat picioarele in el (mare contorsionist deci), pe motiv ca nu-si dorea sa ajunga „conductor” intr-o orchestra de liceu. Apoi a luat chitara fara s-o mai studieze. S-a apucat pur si simplu de cantat la ea, normal, rochenrol, ce cacat poti sa canti fara sa studiezi? Studinte fiind la Universitatea Carolina de Nord din Chapel Hill, si-a facut o formatie impreuna cu alti trei tantalai care zdranganeau si buseau instrumente. Si-au spus Archers Of Loaf, ce dracu’ o insemna asta.

Mi-a crescut si mie un floc si acuma cant indie rock

Precizam ca povestea se petrece in prima jumatate a anilor 90, cand in mod paradoxal, rock-ul alternativ devenise mainstream (stii povestea: Nirvana, Seattle, grunge, bla-bla). Doar ca dupa un prim val sublim, cat se poate de veridic, deja prin 93-94 au inceput sa bubuie basinile corporatiste, ambalate tot ca „alternative rock”. In paralel, prin campusuri studentesti, combo-uri de moroni narcotizati cu inclinatii artistice duceau mai departe crezul etic si estetic a ceea ce se numea alternative rock in anii 80. Dar care in noul context a primit un alt nume: indie rock (pana atunci termenul indie avea conotatii strict sociologice, nu denumea un gen muzical). Intre timp denumirea indie rock s-a denaturat la fel ca aceea de alternative rock un deceniu mai inainte, dar am lungit discutia cam mult (sa mai povestesc ca ceea ce am insirat aici e valabil doar in US si ca in UK lucrurile stau altfel? in alt episod, poate).

Archers Of Loaf si povestea lor indioata

Deci ne intoarcem la Archers Of Loaf. Cei patru tantalai din Chapel Hill au inceput bine. Muzica lor, care consta in linii melodice inecate intr-un ocean de disonante (this is true indie rock baby!) a prins imediat la targetul specific (studentasi dezabuzati din campusuri americane). Primul album, Icky Mettle (1994), este considerat si acum o capodopera a indie-ului nouazecist. Una dintre piese, Web In Front, a intrat in Top 500 Greatest Songs din anii 90 pe site-ul Pitchfork Media. Mie mai important mi se pare ca videoclipul a fost difuzat la Beavis si Butt-head, unde a fost batjocorit la fel ca videoclipul Vanessei Williams. Pe buna dreptate:)

Archers of Loaf – Web in Front

Dupa al doilea album, Vee Vee (1995), deasemenea un succes indie, AOL au fost ofertati de Maverick Records, casa de discuri ce o are ca matroana pe Madonna The Supreme Bitch. Spre surprinderea multora, tantalaii au refuzat. Unul dintrele motivele invocate a fost ca nu vor sa fie asociati cu Candlebox si Alanis Morisette (aflati sub contract cu Maverick). Mie Alanis imi place, asa ca cu acest prilej le zic o muie si la anticorporatisti, ca la corporatisti le-am zis deja.

In aceiasi perioada AoL au sustinut un turneu ca opening act pentru Weezer, dar nu au reusit decat sa starneasca decat indiferenta publicului spectator (previzibil dealtfel). Al treilea album, All the Nation’s Airports (96), a aparut tot la casa lor indie, dar a fost distribuit de un major label, Elektra. AOL insa nu s-au dovedit a fi noii Nirvana, ramanand la studentasii lor dezabuzati.

Nu neaparat d-asta, fiindca reiese de mai sus ca si-au asumat conditia de true indie, AOL au decis sa se sparga, dupa ce au mai facut inca un album de studio, White Trash Heroes. Daca All the Nation’s Airports a fost cel mai accesibil album AOL, White Trash Heroes e cel mai atipic si mai bizar. Ca doar asa e frumos la final, sa-ti bagi pula.

Nu stiu ce se intelege din ce am scris pana acum, ca-i apreciez sau ca nu-i apreciez pe Archers Of Loaf astia. Ba da, dar mai mult imi place ce a facut Bachmann dup-aia, adica Crooked Fingers. Inchei cu AOL cu piesa care mie mi-a placut cel mai mult. Ceva really sick, cu un clip masura. Underachievers March And Fight Song, de pe al doilea album, Vee Vee.

Archers Of Loaf – Underachievers March And Fight Song

Cantecele sugrumate de dejtele incovoiate

Inca de timpuriu, Eric Bachmann dadea semne ca se cam plictiseste de indie noise pop rock-ul Archers Of Loaf. In 95 si 97 a scos doua albume instrumentale mai stranii, sub pseudonimul Barry Black. 

Dupa ce AOL s-a spart, a lansat un nou proiect, Crooked Fingers, mai mult un solo act decat un band. Foarte diferit de ce a facut Bachmann pana atunci, desi unele indicii apar atat la Barry Black, cat si pe White Trash Heroes. Crooked Fingers are un sound basically acoustic, cu instrumente ca vioara, violoncel, banjo, ceva alamuri uneori, un fel de country-folk, dar nu tocmai country-folk. Unul dintre putinele echivalente in lumea indie ar fi Lambchop, daca fortam putin nota. Ca intepretare vocala, Bachmann pare un copil facut in vitro, dintr-un cocktail de sperma donata de Bruce Springsteen, Tom Waits, Shane MacGowan si – culmea! – Neil Diamond. Uneori insa se arata capabil de un falsetto ce-l apropie de sensibilitate unui, sa zicem, Nick Drake.

Primul album, self-titled, aparut in 2000, e absolut sublim. Piesa de deschidere, New Drink For The Old Drunk, este suprema expresie euforica a degradarii. La al doilea refren mie deja imi dau lacrimile si ma simt de parca as plange de bucurie. Draga betivane, daca dai click pe cacatu’ de mai jos, nu uita sa ai o batista prin preajma.

Crooked Fingers – New Drink For The Old Drunk

Dar cel mai tare cantec de pe album mi se pare Black, Black Ocean. Daca inca nu te-ai convins ca Bachmann e un poet de mare forta, fii atent la balaria de mai jos. Si ignora gasca postata de fanul tolomac care a pus piesa pe iutub.

Crooked Fingers – Black, Black Ocean

Crawling up the ocean floor
Crawling slowly to the shore
Evil lurks an evil pure
Rising up with an evel cure
To swallow every living thing
Evil evil entropy

In 2001 a aparut al doilea album Crooked Fingers, Bring On The Snakes, ceva mai optimist si nu stiu daca din cauza asta mai slab decat precedentul. Anul urmator a iesit un EP de cover-uri, Reservoir Songs (o aluzie la Reservoir Dogs?). Bachmann ofera niste versiuni memorabile ale unor cantece ca Sunday Morning Coming Down (Kris Kristofferson), Solitary Man (Neil Diamond), When You Were Mine (Prince), The River (Bruce Springsteen) si Under Pressure (Queen/David Bowie). Dintre toate, piesa lui Prince suna absoluta ravasitor.

Crooked Fingers – When You Were Mine

A venit apoi Red Devil Dawn (2003), un album aproape la fel de bun ca Crooked Fingers.

Crooked Fingers – Don’t Say a Word

Dignity And Shame (2005), desi agreabil, a mai coborat stacheta. Se vrea un album conceptual, ce are ca subiect povestea de dragoste dintre marele toreador Manolito si o actrica celebra din Spania. Inevitabil apar unele inflexiuni hispanice.

In 2008 Crooked Fingers a scos un nou album, Forfeit/Fortune, pe care inca nu am reusit sa-l descarc. Sample-urile pe care le-am ascultat suna incitant. In incheirea programului, un bonus cu Crooked Fingers live, cantant ultima piesa de pe Forfeit/Fortune.

Crooked Fingers – Your Control

 Sub numele pe care i l-a dat ma-sa si tac-su

Pe langa realizarile semnate Archers Of Loaf, Barry Black si Crooked Fingers, Eric Bachmann are si doua discuri sub nume propriu. Primul, Short Careers (2002), este cu muzica de film (un film indie despre marirea si decaderea unui jucator de baseball). Al doilea, To The Races (2006), este un album solo in sensul cel mai propriu al expresiei, adica el si o chitara (cu ceva contributii discrete ale unor invitati). Se spune ca l-a scris dupa o perioada petrecuta singur pe drumuri, cu rulota sa. Ce american (in the most beautiful way!)

Eric Bachmann – Lonesome Warrior