Colectia morti si raniti 2009 – azi episodul 1: Ianuarie

Posted on 2 Mai 2009

9


Astazi inauguram primul serial de pe acest blog static dar vioi, dedicat bravilor artisti muzicieni care au mierlit-o in anul domnului 2009. Se numeste „Colectia morti si raniti” nu fiindca am sa ma refer totusi si la cate unu’ care e inca in viata. Am adaugat raniti doar asa pentru rezonanta, ca sa fie mai twisted.

Moartea, cel mai mare mister al existentei si totodata singura ei certitudine. Artistii mor si ei, la fel ca oamenii obisnuiti. Diferenta este ca spre deosebire de acestia din urma, au parte de cate un necrolog mai pompos, desigur despre meritele lor artistice. Tot ceva de genul asta am sa fac si eu, doar ca cu o doza de pompa mai scazuta, fiindca de felul meu lucrez mai usor cu toporul decat cu pompa. Exista deja un episod pilot al serialului, dedicat mortii lui Ron Asheton, desi la vremea respectiva nu-l concepusem ca atare. Sa purcedem asadar la recensamanatul celor care si-au dat sufletul pe altarul muzicii proaste (deci Ion Dolanescu nu primeste rol in serial, ca doar a facut muzica buna).

Reverend Claude Jeter (26 octombrie 1914 – 5 ianuarie 2009)

A trait, nu gluma. Dar cine pula mea mai e si reverendul asta si ce cauta in serial? Pai e un mare cantaret de gospel frate. Acum aflat si eu de el, ca a dat ortu’ reverendului. E cunoscut mai ales ca lider al grupului Swan Silvertones, unul dintre cele  mai de succes grupuri gospel in anii 40-50. Stii, gospelul e muzica aia de o canta negrii in biserica, de se batzaie acolo mai ceva ca albii drogati la concertele de rochenrol. Gospelul asta a influentat in mod direct rochenrolu’, ca si alte genuri profane (jazz, blues, soul). Ce sa zic, mie parca mai curand imi vine pofta de mantuiala cand ii aud pe negroteii astia decat atunci cand aud coruri ortodoxe. Cum spuneam pe un alt blog: „No shit! Sunt taran cosmopolit”  Si mai marturisesc ca atunci cand nu ma visez rockstar pe stadioane, ma visez negru cantaret de gospel in biserici protestante, cum ma balansez si bat din palme cu fratii si surorile mele, cantand gloria Domnului. Ma intreb daca as fi pus in situatia de a alege intre o voce de negru sau o pula de negru ce as alege?

Sa ne intoarcem insa la mortii nostrii, adica la Reverendul Claude Jeter, acest Matusalem al muzicii gospel. Inainte de a se apuca de cantat, era miner. Deci spre deosebire de James Brown sau Chuck Berry, pe el muzica l-a scapat de munca, nu de puscarie, fapt la fel de reconfortant. Iata-l pe reverend, dimpreuna cu grupul sau, incercand sa aduca pacatosii pe calea cea dreapta prin cantece ritmate.

Swan Silvertones – I’m Rollin’/What About You

Dave Dee (17 decembrie 1941 – 9 ianuarie 2009)

Liderul formatiei Dave Dee, Dozy, Beaky, Mick and Tich. Chiar daca acum isi mai aduc aminte de ei doar rudele lor apropiate si cateva fane pe care le-au dezvirginat, acestia au petrecut mai multe saptamani in topul britanic de single-uri decat insasi Beatles, in perioada 1965-1969. Ceea ce nu le atesta deloc superioritatea. Mai ales ca Beatles au scos doar putine single-uri dupa ’65, punand accent pe albume. Dave Dee & co cantau ceva situat intre Beatles in perioada incipienta si Ion Dolanescu in perioada sa mijlocie, cu un succes urias la mase si la mese in Marea Britanie, cand totusi se facea muzica mult mai proasta (apareau deja si Pink Floyd prin underground-uri). Quentin Tarantino, cunoscut ca mare amator de obscuritati pop, i-a inclus pe Dave Dee & co in coloana sonora a filmului „Death Proof”, cu cantecul de mai jos.

Dave Dee, Dozy, Beaky, Mick and Tich – Hold Tight

David „Fathead” Newman (24 februarie 1933 – 20 ianuarie 2009)

Cap Mare asta a fost saxofonistul lui Ray Charles in cea mai buna perioada a sa, 1954-1964 (adica atunci cand se droga). Pe langa asta a mai scos aproape 40 de albume sub nume propriu (ultimul inregistrat cateva saptamani inainte de moarte) si a colaborat cu multi altii (inclusiv celebrissimi ca Aretha Franklin si BB King). Cap Mare apare ca personaj si in excelentul bio pic despre Ray Charles, acela cu Jammie Fox. A fost un tovaras de mare incredere al genialului, inclusiv la bagat in vena (initial a incercat sa-l fereasca pe junele Ray, dar daca a vazut ca ii place…)  Toate necrologurile respectabile s-ar incheia cum ca cei doi s-au reintalnit acum in rai si baga un jam session ca-n vremurile bune. Ramane de vazut daca sunt piane si saxofoane in rai.

Ray Charles – Just A Little Lovin’

Deci cu Ray Charles live, iar aici ca lider, interpretand exceptional piesa „One For My Baby (And One More For The Road)”.

David „Fathead” Newman – One For My Baby (And One More For The Road)

Charles Cooper (12 aprilie 1977 – 22 ianuarie 2009)

Acesta nu ar trebuie sa fie un serial dedicat tinerilor hipsteri, dar uite ca se mai intampla. Charles Cooper, jumatate din duo-ul de muzica electronica Telefon Tel Aviv, s-a certat cu gagica lui si a plecat de acasa. L-au gasit mort, in circumstante nu prea clare, la vreo saptamana dupa. Se pare ca omul avea si ceva tendinte sinucigase. Telefon Tel Aviv (adica raposatul Cooper si Joshua Eustis) au realizat trei albume care-i situeaza intre cei care dau un sens existentei muzicii electronice in acest secol. Ultimul dintre ele, Immolate Yourself, fusese lansat cu doua zile inainte de moartea lui Cooper.

Telefon Tel Aviv – Sound in a Dark Room

Billy Powell (3 iunie 1952 – 28 ianuarie 2009)

Pianistul uneia dintre trupele legendare ale rock-ului clasic american, Lynyrd Skynyrd. La jumatatea anilor 70 erau una dintre cele mai mari formatii din State, multumita unor mega hit-uri ca „Sweet Home Alabama” si „Free Bird”. In 1977 intreaga trupa plus staff-ul se afla intr-un avion, care, mare ghinion, s-a prabusit. Au murit 6 oameni, intre care vocalistul Ronnie Van Zandt si unul dintre chitaristi, Steve Gaines, plus sora acestuia (backing vocalista), managerul si cei doi piloti. Powell a scapat cu viata, doar cu nasul distrus. A fost primul care a iesit din spital si a asistat la funeraliile colegilor. Dupa 10 ani de la nenoricire, Lynyrd Skynyrd si-a reluat activitatea si o continua si in prezent, insa fara Powell, care din ianuarie 2009 lipseste motivat. A scapat de accidentul de avion, dar nu si de un infarct miocardic.

Pe langa alte merite, LS a influentat considerabil rock-ul modern, dovada stand retardul Kid Rock, dar si unii mistocuti, ca My Morning Jacket (nimic altceva decat un classic rock revival band, ce se vinde ca indie).

Lynyrd Skynyrd – Free Bird

Hank Crawford (21 decembrie 1934 – 29 ianuarie 2009)

Se pare ca Ray Charles vrea sa-si refaca formatia. Dupa Cap Mare (sax tenor),  l-a chemat si pe Hank Crawford, saxofonistul sau alto in perioada 1959-1963, deasemenea detinator al rolului de director muzical in orchestra. La viata lui Hank Crawford a inregistrat vreo trei rafturi mari cu discuri sub nume propriu, plus inca cel putin putin tot atatea contributii la ale altora. Interesant ca o piesa a sa din anii 70, Wildflower, a fost samplata de faimosul rapper 2Pac, iar mai recent de Kanye West. Asta e piesa cu pricina.

Hank Crawford – Wildflower

John Martyn (11 septembrie 1948 – 29 ianuarie 2009)

Asta e absolut fantastic. John Martyn, scotian de felul lui, apartine asa numite scene british folk, aflat la maxima inflorire la inceputul anilor 70. Folk-ul asta britanic (care nu seamana nici pe departe cu ala paunescian porcin) este o muzica pe care trebuie s-o mai explorez, fiindca ma uimeste tot ce aud (de altfel multi artisti „indie folk” recenti din America ii sunt profund indatorati). John Martyn asta e absolut fantastic, noroc ca a murit, ca altfel poate imi ramanea doar vag cunoscut. O voce incredibila, very touching, un fel aparte de a canta la chitara, niste compozitii superbe, un om de isprava (alcoolic si narcoman). Unul dintre cele mai bine cotate albume ale sale este Solid Air, din 73, dedicat bunului sau prieten Nick Drake (un alt mare muzician), care o mierlise de foarte tanar. In ianuarie 2009 regina l-a decorat pe Martyn cu Ordinul Imperiului Britanic. Nu i-a folosit prea mult, din motive de deces.

Aici e fermecatorul May You Never, de pe Solid Air.

John Martyn – May You Never

Iar aici Small Hours, de pe albumul One World (1977). Martyn aborda adesea chitara acustica intr-o maniera foarte experimentala, folosindu-se de anumite reverberatii. Mai tarziu a fost numit „father of trip-hop”. Nu stiu in ce masura i se potriveste, dar cert e ca avem de-a face cu unul dintre marii (dar inca putin cunoscutii) vizionari ai muzicii actuale.

John Martyn – Small Hours

Dewey Martin (30 septembrie 1942 – 31 ianuarie 2009)

Baterist si backing vocal la Buffalo Springfield, o trupa folk-rock ce a activat scurt timp, intre 1966-68. Suficient cat sa intre in istorie, desi cat a existat parea sa nu-si fi indeplinit potentialul. Dar contributia BS la rafinarea limbajului rock in aceea perioada este una majora. In plus a fost o rampa de lansare pentru carierele lui Stephen Stills si Neil Young, doi uriasi ai muzicii americane. In ceea ce-l priveste pe Martin, dupa Buffalo Springfield nu a facut mare branza, desi a cantat cu Elvis Presley (in studio) si a scos un album solo. A murit pare-se din cauze naturale, dar pentru artistii care au trait in perioada in care a trait el, drogurile pot fi o cauza naturala.

Buffalo Springfield – For What It’s Worth/Mr. Soul