Hoo-oo-oo you’re deep in a mine, hoo-oo-oo a calcium mine o-o-oh

Posted on 1 Martie 2009

24


Recunosc ca uneori cad in pacatu’ (era sa zic cacatu’) de a asculta muzica d-aia de hipsteri pretentiosi, sofisticati, infatuati. Si mai rau decat atat, imi mai si place. E cazul lui Andrew Bird, care recent a reusit sa intre in mainstream, la 13 ani distanta de la primul sau album. Cum s-a petrecut intrarea asta in mainstream adica? Pai ca sa fiu explicit, noul lui disc (Noble Beast – ianuarie 2009), a patruns direct pe locul 12 in topul Billboard. Interesant ca AB asta a intrat in mainstream brat la brat cu Animal Collective, care au debutat si ei pe locul 13 cu al lor Merriwheater Post Pavillion, exact in aceeasi saptamana.

Dar vine intrebarea fireasca: cine pula mea e Andrew Bird asta si ce ma tot futi la cap cu el? Cica s-a nascut in ’73 la Chicago si a fost educat de la 4 ani prin metoda Suzuki. Asta e cica o metoda de educare a plodului care consta in a-l face un exemplar uman mai bun si mai destoinic  prin studiul unui instrument muzical (Inventata de un japonez, Suzuki. Probabil coincidenta de nume cu motocicleta ta). Pare-se ca in cazul lui Andrew Bird, care a studiat vioara, metoda lu’ Suzuki asta a dat roade. Desi as avea unele dubii, fiindca in loc sa cante muzica aia academica pe care a studiat-o inca din vremea erectiilor infantile, a luat-o cu rochenrolu’, cu muzica folc (nu aia de la cenaclu flacara, for God sake), cu geazu’, bluzu’ si alte blasfemii d-astea nascocite de oameni neciopliti. In plus, pe langa vioara, instrument ptr care si-a luat si patalama de la universitate, nu a rezistat ispitei diabolice de a canta cu vocea si cu chitara. Si nu s-a simtit inca un artist desavarsit, pana nu s-a mai deprins si cu glockenspiel-ul si cu fluieratu’. Pe bune! Omul fluiera magistral, asa cum Iggy Pop, idolul vostru, al rochistilor depravati, n-o s-o faca niciodata si cum nici bietul Pavarotti nu a stiut la viata lui.

Cu acest bagaj muzical se lansa tanarul Andrew Bird in cariera, in anul domnului 1996, cand scotea primul album pe cont propriu. Si-a facut apoi o formatie numita Andrew Bird’s Bowls Of Fire, cu care a  mai scos niste discuri interesante, pana in 2001. Dupa aia a spart gasca si a continuat solo. Daca cu Bowls Of Fire o ardea in stil indie eclectic si esperimental, cu faze din swing, din muzica de cabaret europeana si din traditia folk americana, solo s-a reorientat spre un sunet „baroque pop”, izvorat din clasicii majori si minori ai pop-folk-rock-ului saizecist, ornat la suprafata cu o crusta „indie”, pentru a fi pe placul hipsterilor tot mai numerosi si mai enervanti. Cu toate astea, o chestie foarte pe placul porcului celest, in imbecilitatea lui un mare amator de rafinamente harmonice de factura pop.

Dupa doua albume scoase la un label cei ii apartine lui Ani De Franco, denumit cum altfel decat Righteous Babe, AB a trecut la o alta casa de discuri, Fat Possum. Acolo a debutat in 2007, cu Armchair Apocrypha, album ce a marcat prima sa penetrare in Top 100 Billboard. Apoi a venit bestia nobila, care iata, a rupt tot. Andrew Bird e mainstream acum, prima veste buna de dupa declansarea recesiunii. Ii transmitem felicitari noastre calduroase (our warm congratulations).

Si in final, ultimul episod, „Viata mea cu Andrew Bird”. Pana nu demult auzisem doar vag de el, prin peregrinarile mele pe site-uri mai mult sau mai putin hip. De cand mi-am facut cont pe last.fm, adica prin toamna, am reusit sa si ascult cate ceva si chiar mi-a placut. Tin minte ca l-am avut printre recomandarile last.fm, ceea ce demonstreaza ca last.fm nu e totdeauna imbecil (ca atunci cand imi da Cargo, Vama si Proconsul pe Kumm radio). In fine, tinandu-ma la curent cu ce mai e nou in show biz, la inceputul anului aflu ca Andrew Bird o arde pe pozitii inalte la Billboard, cu noul sau album Noble Beast. Si iata cum povestea mea se inchide ca un cerc. Sa cante muzica!

Andrew Bird – Oh No

Oh  No, piesa care deschide albumul. Nu e videoclip, e doar mecla lui pozata, dragele mele hipsterite. Sincer nu inteleg nimic din versuri de genul: „Arm in Arm we are the harmless sociopaths”. Dar imi place cum fluiera si in general imi plac melodiile cu oh, oh, oh, cu bam, bam, bam, dar mai ales cu hoo-oo-oo.

Andrew Bird – Fitz and the Dizzyspells

Si a treia piesa, Fitz and the Dizzyspells, in varianta live, unde putem sa-i admiram pe viu talentul si valoarea. Si fluieratul absolut magistral. Seamana putin cu Brian Ferry pe vremea cand manca neregulat si se regula nemancat.