PS La pian este nimeni altul decat Earl “Fatha” Hines, another jazz legend.

devotion and hope ’cause life

life’s about dying”

Anii 90 in muzica din UK au insemnat mai mult decat fabuloasele trupe britpop pe care le stim cu totii. Spre exemplu mai erau pe acolo si unii de-si ziceau Blueboy. Ei erau niste oameni ce pareau ca isi duc existenta intr-un univers paralel, unde nu exista decat melodie si armonie, plus o necesara doza de melancolie. O precizare importanta: Belle & Sebastian s-au nascut niste ani (vreo sapte) dupa Blueboy.

Si un rezumat, pentru membrii cercului de istorie de la noi din scoala. Blueboy au vietuit intre 1989 si 1999, timp in care au scos trei albume si vreo doua maini pline cu single-uri si EP-uri. Trupa nu a avut decat doi membrii constanti: Keith Girdler (vox) si Paul Stewart (guitars). O vreme a mai fost cu ei si o fata, Gemma Townlet (vox & cello). Despre Girdler trebuie sa va spunem din pacate ca s-a prapadit in 2007, fiind bolnav de cancer.

Multe voci si condeie spun ca albumul lor definitiv este Unisex, din 1994. Il aud acum si imi place. Mult.

iar daca morrisey ar fi avut un copil cu david bowie ar fi iesit brett anderson. pe care l-am vazut ca solo act, in deschidere la muse (!!!) un stil schimbat fata de vremurile de glorie cu suede. nothing glamourous. doar reflectii amare de midlle-aged man. dar si asa, brett anderson suna la fel de bine si de sincer.

sindrom al neputintei

pierderea credintei

in mai bine

a respectului de sine?

mai bine

asculta la mine

stiu o poarta

spre lumea de vis:

Miles Davis!

ce trebuie sa faci?

doar sa taci

don’t talk, just feel

direct de pe vinyl

33 de rotatii

pe minut

te sarut

kind of blue

bitches brew

Intaiul vis: Velvet Underground – Sunday Morning

Velvet Underground. Decadenta. Avantgarda. Proto-punk (chiar, asta ce dracu’ mai e?). Andy Warhol protegee. That’s so cliche. Velvet Underground is way better than Andy Warhol! “Watch out the world’s behind you…”

Al doilea vis: Nick Drake – Pink Moon

A venit. A stat putin. Un sfert de veac. Putini oameni l-au vazut. Si mai putini l-au cunoscut. A plecat. Nimeni nu l-a mai vazut. Dar tot mai multi oameni l-au cunoscut de atunci. Si simt o fericire pe care unii ar putea s-o considere ca fiind stranie. “Pink Moon gonna get you all”.

Al treilea vis: Big Star – Kangaroo

Cel mai bizar succes story din rock’n'roll. Cand au aparut, in primii ani 70, se credea ca ar fi trebuit sa apara cu un deceniu mai inainte. Mai apoi s-a tras concluzia ca ar fi trebuit sa apara cu un deceniu mai tarziu. Oare timpul asta e chiar asa liniar cum vrea sa para? “Oh, I want you like a kangaroo”.

Al patrulea vis: Tim Buckley – Song To The Siren

E ruda apropiata cu Jeff Buckley, da. E tac’su, adica. Bietul Jeff l-a vazut doar o singura data pe bietul Tim, pe la varsta de opt ani. Nu la mult timp dupa asta, Tim a plecat din lumea noastra din cauza unei supradoze accidentale de heroina, zice-se. In general supradozele sunt accidentale chiar si printre heroinomani. Tim nici macar nu era heroinoman. Il chemase vreo sirena, pesemne. Jeff a pierit si el cand tocmai ajunsese in floarea varstei, in valtoarea marelui Mississsippi. Sirenele te ispitesc in fel si chip. “Touch me not, touch me not, come back tomorrow.”

Al cincelea vis: John Cale – Paris 1919

Poate pentru cei multi, ce n-au vreme decat de conspecte, viata lui John Cale inseamna primele doua albume Velvet Underground, in umbra lui Lou Reed. In realitate viata lui John Cale a insemnat destul de mult pana in VU. Si cu mult mai mult dupa VU. “You’re a ghost la la la…”

Al saselea vis: Scott Walker – Copenhagen

Scott Walker s-a nascut in America, din parinti germani. A devenit un star in UK, ca parte a unui duo numit Walker Brothers, desi partenerul sau nu-i era frate (Scott se numeste de fapt Noel Scott Engel). Din prin ’68, SW si-a facut intrarea ca artist solo, complet indiferent fata de trendurile epocii. Nu tu rock, nu tu folk, nu tu psychedelia, nu tu flower power. In schimb primele sale albume contin obligatoriu macar vreo trei talmaciri din creatia franco-neerlandezo-extraterestrului Jacques Brel. Talmaciri care l-au facut inteles multor pamanteni anglofoni, pe care i-ai fi suspectat ca nu l-ar putea intelege nicicum pe Jacques Brel. Pe langa talmacirile astea dupa fratele Jackie, Scott a ticluit si propriile lui cantece. Cum e asta, despre un oras cu multe gradini.  Fratele Jackie e mare. Fratele Scottie e si el mare. M-am trezit cu mari regrete din visul asta. Noroc ca a inceput altul, care m-a urmarit apoi si cu ochii deschisi. “Copenhagen, you’re the end, gone and made me a child again.”

Al saptelea vis: Vashti Bunyan – Diamond Day

O fata frumoasa, cu un nume cum nu s-a mai auzit. And she can sing in a very beautiful way. She was just a twentysomething during the second half of the sixties. Si era mai tare decat un intreg clasor cu “timbre” dupa parerea mea. Mick Jagger i-a oferit un cantec spre al face disc single. “Some Things Just Stick in Your Mind”. Dar Vashti Bunyan nu a devenit o a doua Marianne Faithful. A incercat sa se descurce si pe cont propriu, cu un LP care dureaza in fapt vreo 30 de minute, “Just Another Diamond Day”. Nimeni nu i-a pasat atunci de inca o zi de diamant. Vashti a hotarat sa plece undeva in Irlanda, intr-un sat, departe de vanzatorii de fonograme. A fost comparata mai apoi cu Syd Barrett si cu Nick Drake. Total nejustificat. In satul din Irlanda ea a crescut trei copii si mai multe animale, fara s-o mai intereseze cum se mai vand fonogramele. Interesul pentru inca o zi de diamant s-a nascut cu adevarat mult mai tarziu. Cei care credeau ca sufletul uman a amortit definitiv in vremea Internetului s-au inselat. Poate chiar asta a convins-o pe Vashti, dupa 35 de ani, sa semneze un nou pact cu vanzatorii de fonograme. Astfel ne-am imbogatit cu un EP Animal Collective impreuna cu Vashti Bunyan (Prospect Hummer), dar mai ales cu un al doilea album Vashti (Lookaftering). Niciodata nu e prea tarziu pentru inca o zi de diamant. “Just another life to live, just another word to say.”

“Am I left to burn and burn eternally”. Bine, Bono!