sunt cuprins de vraja in casa de pe plaja

Majoritatea listelor de tip “best of 2012″ ii au in top pe Kendrick Lamar sau pe Frank Ocean, daca nu pe Swans, cu grandiosul lor opus noise rock, sau pe Grimes, noua vizionara a electropop-ului. In ciuda a ceea ce spun unii bosorogi carcotasi, se face multa muzica buna in vremea noastra. Indiferent spre ce inclini, ca gen muzical, ai de unde alege, asta daca te intereseaza sa asculti muzici noi.

Eu am (dez)avantajul de a avea gusturi extrem de eclectice, dar totusi o tendinta foarte pronuntata a mea ma impinge spre melodie, spre pop mai exact. Dar pop d-ala rafinat, de hipsteri, gen indie pop (asta nu inseamna ca nu-mi plac ABBA sau Bee Gees). Un album foarte tare pe felie, in 2012, este Bloom, al celor de la Beach House. Este al patrulea album Beach House, trupa fiind propulsata de blogosfera indie din a doua jumatate a deceniului trecut. Se spune ca Bloom este varful lor creativ de pana acum.

Eu nu am ascultat de la ei decat simpaticul Teen Dream (2010) si pot sa confirm ca Bloom este deja un pas semnificativ inainte. Fiecare cantec are personalitatea lui, iar productia este foarte bine gandita. Discul se leaga frumos, nimic nu e de umplutura, ca sa iasa cronometrajul, e o placere sa-l asculti cap-coada.

Beach House nu este de fapt tocmai o formatie, ci un duo, alcatuit de Victoria Legrand (voce, orga) si Alex Scally (multi-instrumentist, producer). Am citit pe undeva ca i-ar imita pe Cocteau Twins, dar cine a scris asta cred ca nu a ascultat nici macar un sample de 30 de secunde din muzica lor. Singura asemanare ar fi aceea ca, la fel ca si Cocteau Twins, Beach House inseamna un sunet dens, construit in jurul unei voci feminine cu multa personalitate. In rest as zice ca Beach House isi trage seva mai curand din pop-ul psychedelic al anilor 60 (a la Pet Sounds), pe care-l filtreaza ce-i drept  prin diverse sonoritati de tip post-punk/alternative/indie (Cocteau Twins included).

Si un mic amanunt despre genealogia Victoriei Legrand. Gagica este nepoata lui Michel Legrand, muzician francez consacrat in State, atat in muzica de film, cat si in jazz (cu un snop de Oscar-uri si Grammy-uri la activ).

Si acum sa cante muzica:

PS The Hours este prefereta mea de pe album.

Ascult Morphine, ca-s baiat fin

Morphine este febletea mea in materie de trio-uri rock’n'roll, desi in istorie sunt o gramada de astfel de formule care au rupt fasul mult mai grav.

Dar Morphine sunt unici, fiindca nu s-au folosit de instrumentul emblematic al rock’n'roll-ului, ghitara electrica. Si nici macar claviaturile nu si-au gasit loc in context.

Morfinii stabili au fost doi Mark Sandman (voce si slide bass – cu doua corzi) si Dana Colley (saxofon – tenor si bariton, ceea ce l-ar uimi pe Catalin Maruta). Pe la tobe s-au rotit Jerome Deupree si Billy Conway.

Bietul Sandman a fost stabil numai pana in vara lui 99, cand s-a prabusit pe scena, la un festival rock din Italia, in gradina din Palestrina. A lasat in urma sase albume de studio cu Morphine, toate al naibii de echilibrate valoric.

Trupa asta mi se pare un model de eficienta creativa in rock’n'roll. Every song is a winner!

Pentru mai multe detalii, da-i pe wikipedia.

faraonul din Gizeh asculta Africa Hitech

Warp Records a scos multe dintre cele mai misto muzici electronice de vreo 20 de ani incoace. Aphex Twin, Autreche, Boards Of Canada, Squarepusher, Flying Lotus si lista-i cu mult mai lunga. in plus, mai nou s-au orientat si spre zona indie si scot trupe una si una (Grizzly Bear, !!!, Battles, Maximo Park etc). dar revenind la electronica, stau si la asta foarte bine in continuare. Africa Hitech e un proiect nou format de oameni vechi. Mark Pritchard s-a miscat intr-o multime de alte proiecte din anii 90 incoace, cel mai cunoscut fiind Global Communication (cu unul dintre cele mai tari albume de ambient, 76:14). Steve Spacek a avut o trupa, numita Spacek, pe care abia am descoperit-o si simt nevoia s-o aprofundez (ceva intre neo-soul si trip-hop). Africa Hitech a scos primul album, 93 Million Miles, in 2011. e ceva diferit fata de ceea ce au facut fiecare dintre cei doi pana acum. lucru normal, dealtfel. se porneste de pe la radacinile scenei dance britanice si se merge pana tenditele recente, de genul future garage, dubstep, grime etc. primele doua bucati pe care le postez descriu perfect atmosfera albumului, a treia e destul de diferita, dar e minunata.

colectivul de animale mi-a iesit astazi in cale

Animal Collective cu mult inainte ca sa-si slefuiasca sound-ul spre ceva mai pop si sa devina clienti constanti in Top 20 Billboard. Ceea ce din punctul meu de vedere nu e tocmai un lucru rau. Cu gusturile mele schizofrenice, ador si pop-ul si avantgarda, in egala masura, daca au ceva atractiv pentru mine. Ceva, nu stiu ce.
Intrebare: am cumva o problema daca bucatile astea, ca si intreg albumul de pe care provin (Here Comes The Indian – 2003), mi se pare sublime? In conditiile in care n-am consumat nimic, in afara de niste cafea (ce-i drept destul de multa).

mi-am pus jacheta de dimineata si am plecat in drum spre piata

imi vine sa rad cand ii aud pe unii paseisti cum ca “nu se mai face muzica buna”. ori ai urechi de tabla, ori esti prea comod ca s-o cauti. crezi ca in anii 70, muzica aia buna pe care o stii de la tac’tu mare era pe toate gardurile? indiferent ce cacat numesti tu muzica buna, se gaseste nowadays, daca scormonesti oleaca. spre exemplu la capitolu’ “rock traditionalist cu un twist subtil de modernitate” sunt de parere ca My Morning Jacket rupe fashu’. mai cred ca ei nu fuck decat sa duca mai departe ce faceau Black Crowes si Blind Melon in anii 90. dar datorita unui marketing istet, cel putin in America, au mare trecere la hipsteri.
“I’m going where there ain’t no fear
I’m going where the spirit is near
I’m going where the living is easy
And the people are kind
A new state of mind
I’m going where there ain’t no police
I’m going where there ain’t no disease
I’m going where there ain’t no need
To escape from what is
Only spirits at ease”
As vrea sa mananc si eu ce a mancat Yim Yames (asa il cheama pe cantaretu’ de la MMJ).

PS

am gasit asta pe youtube. cica e de la nu stiu ce bullshit de concert secret organizat de unii si nu erau decat zece oameni de fatza. jmii de multumiri lu’ ala care a postat-o.

The Truth about Pop Music

Abia in Anul Domnului 2007 s-a facut dreptate. Generatii intregi de baladisti sentimentali au scos tone de cantece triste, pretextand ca sufera din iubire. A trebuit sa vina Mr. Nick Cave, insotit de tovarasii lui de la Grinderman, ca sa dea in vileag totul.

Muggles, baby!

“Muggles” este o inregistrare din 1928. Adica din perioada timpurie a carierei lui Louis Armstrong, cea care ilustreaza cu adevarat spiritul sau inovator (desi Satchmo a devenit un megastar mult mai incolo). Putem spune si ca avem de-a face cu prima piesa “psihedelica” din istoria muzicii moderne, fiindca “muggles” nu era altceva decat un alt slang pentru canepa. Se spune ca Satchmo a folosit-o frecvent pe tot parcursul vietii sale. Fapt foarte credibil, caci altfel cum ar fi putut bietul Satchmo sa zambeasca asa frumos lumii asteia, asa stranie cum e ea?

PS La pian este nimeni altul decat Earl “Fatha” Hines, another jazz legend.