The Truth about Pop Music
Muggles, baby!
“Muggles” este o inregistrare din 1928. Adica din perioada timpurie a carierei lui Louis Armstrong, cea care ilustreaza cu adevarat spiritul sau inovator (desi Satchmo a devenit un megastar mult mai incolo). Putem spune si ca avem de-a face cu prima piesa “psihedelica” din istoria muzicii moderne, fiindca “muggles” nu era altceva decat un alt slang pentru canepa. Se spune ca Satchmo a folosit-o frecvent pe tot parcursul vietii sale. Fapt foarte credibil, caci altfel cum ar fi putut bietul Satchmo sa zambeasca asa frumos lumii asteia, asa stranie cum e ea?
PS La pian este nimeni altul decat Earl “Fatha” Hines, another jazz legend.
he’s falling in love (so catch him)
“i have the needs of a temple
devotion and hope ’cause life
life’s about dying”
Anii 90 in muzica din UK au insemnat mai mult decat fabuloasele trupe britpop pe care le stim cu totii. Spre exemplu mai erau pe acolo si unii de-si ziceau Blueboy. Ei erau niste oameni ce pareau ca isi duc existenta intr-un univers paralel, unde nu exista decat melodie si armonie, plus o necesara doza de melancolie. O precizare importanta: Belle & Sebastian s-au nascut niste ani (vreo sapte) dupa Blueboy.
Si un rezumat, pentru membrii cercului de istorie de la noi din scoala. Blueboy au vietuit intre 1989 si 1999, timp in care au scos trei albume si vreo doua maini pline cu single-uri si EP-uri. Trupa nu a avut decat doi membrii constanti: Keith Girdler (vox) si Paul Stewart (guitars). O vreme a mai fost cu ei si o fata, Gemma Townlet (vox & cello). Despre Girdler trebuie sa va spunem din pacate ca s-a prapadit in 2007, fiind bolnav de cancer.
Multe voci si condeie spun ca albumul lor definitiv este Unisex, din 1994. Il aud acum si imi place. Mult.
Radiohead goes Jazz
Ca tot au scos Radiohead album nou, m-am apucat sa le reascult si pe alea vechi. Cred ca unul dintre momentele maxime este “National Anthem”, de pe “Kid A”. Este evident ca atunci cand au conceput piesa asta aveau ceva Charles Mingus in playlist. Si a fost bine. Alternativul si jazzistul din mine au amandoi orgasme cand aud chestia asta.
kids
daca patti smith ar fi avut un copil cu iggy pop ar fi iesit pj harvey. a scos de curand un album nou. imi place. imi place si primul ei album. si al doilea. si al treilea. and so on. asta e de pe primul.
iar daca morrisey ar fi avut un copil cu david bowie ar fi iesit brett anderson. pe care l-am vazut ca solo act, in deschidere la muse (!!!) un stil schimbat fata de vremurile de glorie cu suede. nothing glamourous. doar reflectii amare de midlle-aged man. dar si asa, brett anderson suna la fel de bine si de sincer.
jazm chasm
alterarea constiintei
sindrom al neputintei
pierderea credintei
in mai bine
a respectului de sine?
mai bine
asculta la mine
stiu o poarta
spre lumea de vis:
Miles Davis!
ce trebuie sa faci?
doar sa taci
don’t talk, just feel
direct de pe vinyl
33 de rotatii
pe minut
te sarut
kind of blue
bitches brew
Cele sapte vise
Cred ca fiecare a patit asta. Sa te trezesti dintr-un vis, in alt vis. Abia apoi sa deschizi ochii. Poate fiindca-s eu mai lenes din fire, s-a intamplat odata sa ma trezesc dintr-un vis in alt vis, apoi in alt vis si in alt vis. Si tot asa. In total au fost sapte vise. Asta imi amintesc. Ca au fost sapte vise. Un numar de vise, acolo, la intamplare. Poate cam prea multe pentru o singura noapte, cum ar spune Electric Prunes. Sapte vise. Si imi mai amintesc niste sunete.
Intaiul vis: Velvet Underground – Sunday Morning
Velvet Underground. Decadenta. Avantgarda. Proto-punk (chiar, asta ce dracu’ mai e?). Andy Warhol protegee. That’s so cliche. Velvet Underground is way better than Andy Warhol! “Watch out the world’s behind you…”
Al doilea vis: Nick Drake – Pink Moon
A venit. A stat putin. Un sfert de veac. Putini oameni l-au vazut. Si mai putini l-au cunoscut. A plecat. Nimeni nu l-a mai vazut. Dar tot mai multi oameni l-au cunoscut de atunci. Si simt o fericire pe care unii ar putea s-o considere ca fiind stranie. “Pink Moon gonna get you all”.
Al treilea vis: Big Star – Kangaroo
Cel mai bizar succes story din rock’n'roll. Cand au aparut, in primii ani 70, se credea ca ar fi trebuit sa apara cu un deceniu mai inainte. Mai apoi s-a tras concluzia ca ar fi trebuit sa apara cu un deceniu mai tarziu. Oare timpul asta e chiar asa liniar cum vrea sa para? “Oh, I want you like a kangaroo”.
Al patrulea vis: Tim Buckley – Song To The Siren
E ruda apropiata cu Jeff Buckley, da. E tac’su, adica. Bietul Jeff l-a vazut doar o singura data pe bietul Tim, pe la varsta de opt ani. Nu la mult timp dupa asta, Tim a plecat din lumea noastra din cauza unei supradoze accidentale de heroina, zice-se. In general supradozele sunt accidentale chiar si printre heroinomani. Tim nici macar nu era heroinoman. Il chemase vreo sirena, pesemne. Jeff a pierit si el cand tocmai ajunsese in floarea varstei, in valtoarea marelui Mississsippi. Sirenele te ispitesc in fel si chip. “Touch me not, touch me not, come back tomorrow.”
Al cincelea vis: John Cale – Paris 1919
Poate pentru cei multi, ce n-au vreme decat de conspecte, viata lui John Cale inseamna primele doua albume Velvet Underground, in umbra lui Lou Reed. In realitate viata lui John Cale a insemnat destul de mult pana in VU. Si cu mult mai mult dupa VU. “You’re a ghost la la la…”
Al saselea vis: Scott Walker – Copenhagen
Scott Walker s-a nascut in America, din parinti germani. A devenit un star in UK, ca parte a unui duo numit Walker Brothers, desi partenerul sau nu-i era frate (Scott se numeste de fapt Noel Scott Engel). Din prin ’68, SW si-a facut intrarea ca artist solo, complet indiferent fata de trendurile epocii. Nu tu rock, nu tu folk, nu tu psychedelia, nu tu flower power. In schimb primele sale albume contin obligatoriu macar vreo trei talmaciri din creatia franco-neerlandezo-extraterestrului Jacques Brel. Talmaciri care l-au facut inteles multor pamanteni anglofoni, pe care i-ai fi suspectat ca nu l-ar putea intelege nicicum pe Jacques Brel. Pe langa talmacirile astea dupa fratele Jackie, Scott a ticluit si propriile lui cantece. Cum e asta, despre un oras cu multe gradini. Fratele Jackie e mare. Fratele Scottie e si el mare. M-am trezit cu mari regrete din visul asta. Noroc ca a inceput altul, care m-a urmarit apoi si cu ochii deschisi. “Copenhagen, you’re the end, gone and made me a child again.”
Al saptelea vis: Vashti Bunyan – Diamond Day
O fata frumoasa, cu un nume cum nu s-a mai auzit. And she can sing in a very beautiful way. She was just a twentysomething during the second half of the sixties. Si era mai tare decat un intreg clasor cu “timbre” dupa parerea mea. Mick Jagger i-a oferit un cantec spre al face disc single. “Some Things Just Stick in Your Mind”. Dar Vashti Bunyan nu a devenit o a doua Marianne Faithful. A incercat sa se descurce si pe cont propriu, cu un LP care dureaza in fapt vreo 30 de minute, “Just Another Diamond Day”. Nimeni nu i-a pasat atunci de inca o zi de diamant. Vashti a hotarat sa plece undeva in Irlanda, intr-un sat, departe de vanzatorii de fonograme. A fost comparata mai apoi cu Syd Barrett si cu Nick Drake. Total nejustificat. In satul din Irlanda ea a crescut trei copii si mai multe animale, fara s-o mai intereseze cum se mai vand fonogramele. Interesul pentru inca o zi de diamant s-a nascut cu adevarat mult mai tarziu. Cei care credeau ca sufletul uman a amortit definitiv in vremea Internetului s-au inselat. Poate chiar asta a convins-o pe Vashti, dupa 35 de ani, sa semneze un nou pact cu vanzatorii de fonograme. Astfel ne-am imbogatit cu un EP Animal Collective impreuna cu Vashti Bunyan (Prospect Hummer), dar mai ales cu un al doilea album Vashti (Lookaftering). Niciodata nu e prea tarziu pentru inca o zi de diamant. “Just another life to live, just another word to say.”
I’m gona keep catchin’ that butterfly in that dream of mine
Cel mai… nu stiu cum sa-i zic… vis pe care l-am avut vreodata. Se facea ca sunt un fluture. Dar nu asta ma uimea foarte tare. Insa ma miram putin ca desi sunt un fluture, am fost acceptat cu drepturi egale in familie. Am sa uitat sa precizez. Eram un fluture viu colorat.
Am I left to burn and burn eternally
Sunt convins ca dupa parerea multor amici de-ai mei, asta ar trebui sa fie la categoria “guilty pleasures”. Dar eu nu am placeri vinovate. Nu concep sa ma simt culpabil pentru ceva ce imi place! Cantecelul asta a fost scris de Bono, pe la finele anilor ’80, special pentru Roy Orbison si pentru vocea lui. Roy a murit cu putin inainte sa fie lansat albumul Mistery Girl. Ironia sortii a facut sa moara chiar in timpul reinvierii sale artistice.
“Am I left to burn and burn eternally”. Bine, Bono!
