14 melodii de fredonat in circa 30 de minute – partea a II-a

Deci revin cu partea a II-a, spre indignarea celor care asculta muzica serioasa si ma cred si pe mine unul de-al lor.

9. The Kinks – Dedicated Follower Of Fashion (1966)

Una dintre cele mai bune si mai britanice trupe de rochenrol din lume. Dupa ce au pus temeliile hard rock-ului cu riff-urile de beton armat de la “You Really Got Me”, au venit apoi cu un stil ce punea unul langa altul doua idiomuri ce pareau a fi adversare ireconciliabile, rock’n'roll-ul si asa numitul “music hall”, muzica “pop” britanica din a doua jumatate a secolului XIX si prima jumatate a secolului XX. “Dedicated Follower Of Fashion” este un exemplu magistral in acest sens. Si deasemenea un exemplu magistral de bascalie la adresa celor care erau fashion victims in acea perioada, asa numitii mods, precursori ai hipsterilor de azi. Nu mai stau sa povestesc acum cat de mult au influentat Kinks diverse forme moderne si post-moderne de rock’n'roll sau pop, ca n-am timp.

10. The La’s – There She Goes (1988)

Bineinteles ca pe iutub nu mai exista videoclipul original, ci doar filmari de prin show-uri tv, unde baietii o cam iau pe aratura cu vocile. Culmea, am gasit clipul pe trilulilu, gratie user-ului Iwant2eatbut.
The La’s sunt una dintre cele mai tari trupe liverpuliene de dupa Beatles si una dintre cele mai influente trupe cu un singur album in timpul vietii dupa Sex Pistols. Cum pe cine au influentat? Pe Oasis. Spre deosebire de Nicolas Cage si Michael Jackson, care au luat-o pe fiica lui Elvis de nevasta, pe rand, Oasis l-au luat recent pe fostul tobar de la La’s in formatie. There She Goes e un clasic ingenuu de late eighties cu sunet de mid sixties, undeva intre candoarea Byrds si cinismul Velvet Underground. Desi pare o piesa despre o femeie fatala, refrenul ar face de fapt trimiteri la consumul de heroina. Cum eu am fumat doar iarba, continui sa cred ca There She Goes e o piesa despre o femeie fatala. (Robbie Williams, acest Tudor Chirila al Regatului Unit, a facut si el un cover dupa There She Goes. Execrabil, ca si el.)

11. The Lovin’ Spoonful – Daydream (1966)

Erau din New York, dar sunau la fel de sunny ca orice trupa de pe Coasta de Vest. Liderul John Sebastian e unul dintre marile talente ale muzicii americane, cu o cariera respectabila on his own. Cantecelul asta e o comoara si il cant adesea in gand de ani de zile. Fiind din epoca aia, cica s-ar referi tot la droguri. It makes me laugh. What a day for a daydream, custom made for a daydreaming boy. Cantecelul asta ma va urmari toata viata.

12. Supergrass – Alright (1995)

Anii ‘60 si anii ‘90 au fost foarte grozavi pentru pop si rochenrol, ceea ce ma face sa ma gandesc ca cifrele 6 si 9 sunt complementare. Poate ca numerologul Iliuta ne va lamuri in aceasta privinta sau mai bine nu. Supergrass sunt una dintre prea multele trupe britanice misto si originale din anii 90 (ciudat cum s-a oprit robinetul decada urmatoare si din Albion au venit aproape numai mediocritati. sau am imbatranit eu?). Supergrass au descins direct din stirpea Kinks-ilor de care vorbeam mai devreme, cu care au mult mai multe in comun decat faptul ca au si ei in componenta doi frati. Dar atentie, nu-s deloc un fel de copy cat. Supergrass sunt Supergrass, o trupa cu influente, la fel cum Jesus era si el un profet cu influente. Alright este melodia pe care am sa dansez la 80 de ani, in camera mea din azilul de batrani.

13. The Wannadies – You And Me Song (1994)

Mai vechi chiar si decat Cardigans, Wannadies au facut cunoscuta lumii intregi delicioasa scena indie pop suedeza, semnand cu un label major:)) Tot ca si Cardigans, au atras atentia prin includerea unui cantecel al lor pe coloana sonora a filmului Romeo + Juliet. Cantecelul este You And Me Song. Spre deosebire de Cardigans nu si-au mentinut succesul la scara larga, desi ascultand alte piese am tras concluzia ca aveau potential. Insa oamenii continua sa cante si azi ptr cine stie sa-i aprecieze. You And Me Song e o combinatie incredibila intre o tema usor bossa nova si un refren usor rock’n'roll. Ziceam candva ca am sufletul unui suedez care-si face vacantele in Spania.

14. Jackie Wilson – (Your Love Keep Lifting Me) Higher And Higher (1967)

Afirmam pe blog acum vreo doua post-uri ca nu stiu ce as alege intre o voce de negru si o pula de negru. M-am hotarat intre timp: o voce de negru, ca lungimea nu conteaza (pigmentii nici macar atat). La rascrucea dintre anii 50 si 60, Jackie Wilson, impreuna cu alti barosani care-si ziceau Ray Charles, James Brown sau Sam Cooke formulau un nou limbaj muzical, extras din rhythm’n'blues, jazz si gospel, denumit formal “soul music”. Eu i-as fi zis “soul & balls”. Suflet si coaie, asta inseamna un barbat total (si bani? si masina ca lumea?) Dar hai sa revenim la Jackie Wilson. Unul dintre cele mai mari hit-uri ale sale este acest Higher And Higher. Pe iutub este o versiune live destul de rough fata de varianta de studio, cu el dansand in stilu’ caracteristic. Era alta in care dansa si mai misto, dar a disparut. Wilson a facut infarct pe scena in 1975 si a ramas in stare vegetativa pana in 1984 (ce cacat e viata asta pentru unii oameni minunati. un destin asemanator a avut un alt mare artist soul/funk, Curtis Mayfield, plus Marvin Gaye impuscat de tac’su). Spuneam ca varianta asta live suna putin diferit. Pe youtube se mai gaseste totusi Higher And Higher in varianta originala, sub forma unui video cu de curand raposatul MJ, un mare admirator al lui JW, dansand pe ea.

PS Apropo de ce se intampla de ceva timp cu muzica de pe iutub. S-o fut pe mama fratilor Warner!

14 melodii de fredonat in circa 30 de minute – partea I

Fara glamour, fara mister, fara fite de hipster. Just nice and cheerful songs. Let’s singalong with me:)

1. Acid House Kings – This Is A Heart Is A Stone (2005)

Cea mai tare trupa suedeza de la ABBA incoace. Canta din 91, cand cei trei fondatori, fratii Odlund si Johan Angergard, aveau in jur de 15 ani si erau mari fani ai scenei indie pop britanice (care era infinit mai misto si mai creativa decat acum). Primul album le-a aparut in 92 si de atunci si-au propus sa scoata mai scoata inca doua la o distanta de 5 ani fiecare. Si asa au facut. Bineinteles, intre timp le-au crescut flocii cei blonzi, s-au dezvirginat, li s-a ingrosat vocea, si-au luat o gagica in formatie. Ciclul de trei albume s-a incheiat in 2002, asa ca apoi au putut sa scoata unul nou ceva mai devreme. Sing Along with Acid House Kings se cheama el si este insotit de un DVD ptr karaoke. Din fericire piesele de pe DVD se gasesc pe youtube, asa ca atunci cand ma nimeresc singur acasa sau in birou mai cant si eu cu AHK (asta din cauza ca am voce groaznica si nu tin sa ma auda si altii).

2. The Beach Boys – Wouldn’t It Be Nice (1966)

Daca mi-ai pune iataganul la gat si mi-ai cere sa spun care-i cel mai tare album din istoria muzicii pop/rock, cu spaima as pronunta: Beach Boys – Pet Sounds (1966). Asta desigur spre uimirea prietenilor mei rochisti. Melodii si sunete incredibile. Se aud si mai grozav cu o iarba (am probat). Chiar daca nu-s hippiot si cred ca Tim Leary a fost un asshole, cate odata zic si eu ca amicu’ Thom Yorke: “I wish it was the sixties”. Wouldn’t it be nice?:)

3. The Beatles – Getting Better (1967)

Un cantec fabulos de pe un album fabulos, Sgt. Pepper… Asta as vrea sa mi-l cante la inmormantare. Cand s-ar auzi Paul: “A little better all the time”, cu John, din spate: “It can’t get no worse”, as invia pur si simplu . Better, better, better…

4. Big Star – September Gurls (1974)

Varianta de studio e aici.

Au cantat in prima jumatate a anilor 70 cand au scos trei albume fara de succes. Oarecum normal intr-o epoca in care lumea era coplesita sub maretia trupelor de hard rock sau prog. Big Star luasera rochenrolu’ de acolo de unde il lasasera pe la jumatatea decadei precedente Beatles, Who sau Byrds. Melodii simple, guitar-based, aparent moi, dar totusi cu coi. Dupa desfiintare, notorietatea trupei avea sa creasca, inclusiv datorita unora ca R.E.M., care au declarat Big Star drept una dintre influentele lor majore.  La fel au facut apoi multe alte trupe de new wave, alternativ sau indie, astfel ca allmusic.com ii numeste cea mai importanta formatie cult dupa Velvet Underground. Big Star s-a reunit in 1993, fara unul dintre membrii fondatori, Chris Bell, absent pe motiv de deces. Pe youtube se mai gasesc doar versiuni live recente la “September Gurls”, fara exagerare, o capodopera a muzicii pop/rock. Am fost surprins sa gasesc piesa pe trilulilu, unde, previzibil, are mai putine comment-uri decat Nicolae Guta.

5. The Clash – Train In Vain (1979)

As merita sa iau bataie de la punkisti ca i-am bagat pe The Clash la cantecele de fredonat. Dar “Train In Vain” este de fredonat, cu toate ca ramane un punk cu coaie mari (da, da, punk). Fucking timeless! (Important de stiut, voce la piesa asta este Mick Jones, nu Joe Strummer).

6. Donovan – Jennifer Juniper (1968)

Initial scotianul Donovan Leitch suna ca un Bob Dylan wannabe, which is bad. In scurt timp insa, omul si-a gasit un stil propriu, un fel de pop-folk psihedelic, very charming. Probabil hipsterii zic ca e un hippiot obsolete, dar nu-si dau seama cat de mult a influentat indie pop-ul recent, incepand cu regii absoluti ai genului si compatriotii sai, Belle & Sebastian (numai asculta cu atentie vocea lui Stuart Murdoch). Jennifer Juniper e un cantecel tare simpatic despre gagica lui de atunci, Jennifer Boyd (sora lui Patty Boyd, nevasta, pe rand, a lui George Harrison si Eric Clapton).

7. The Housemartins – Happy Hour (1986)

Sunt considerati cea mai importanta trupa indie pop britanica din anii 80, dupa The Smiths of course. Mie imi suna ca un adevarat antidot pentru poponarelile smiorcaite ale lui Morrisey. Housemartins au cantat doar vreo 5 ani, suficient pentru a ramane in istorie. Paul Heaton (solist vocal) va fonda apoi Beautiful South (alta trupa delicioasa), impreuna cu un alt coleg de la Housemartins, Dave Hemingway (tobar si deasemenea vocalist). Fostul basist de la Housemartins, Norman Cook, avea sa cunoasca si el o mare glorie, sub aliasul Fatboy Slim…

8. I’m From Barcelona – Oversleeping (2006)

I’m From Barcelona sunt de fapt din Suedia. Cica formatia are 29 de membrii, dar de fapt unul singur conteaza, Emanuel Lundgren, omul care e lead vocal si face cantecele. IT-ist de meserie, in concediul sau din 2005, s-a gandit sa inregistreze niste cantece si a chemat niste prieteni sa bage si ei la refrene. Si asa s-au strans aia 29 de care ziceam. Emanuel spunea intr-un interviu ca un alt nume care li s-ar potrivi foarte bine ar fi Happy Amateurs. Amatorii au deja doua albume (la Mute Records if you know what I mean) si au cantat inclusiv in America, la Lollapalooza, unde au facut ravagii dupa cum se vede pe youtube. Despre “Oversleeping” ce sa zic? E povestea vietii mele de zi cu zi:)

Dupa partea I va urma partea a II-a, cu restu’ de sase melodii. Cand ma trezesc, desigur. Si daca o sa mai am chef:d

Evil evil entropy

Sa va spuna mosu’ o poveste de pe vremea cand indie-ul era indie, adica independent music, nu o basina hipstereasca slobozita in eter de marele cur corporatist.

Pe Fat Frumos si Betivan il cheama Eric Bachmann, probabil tot os de evreu (desteapta natie, orice mai debiteaza inca avortonii neo-nazi). Mai intai a studiat saxofonul, dar si-a bagat picioarele in el (mare contorsionist deci), pe motiv ca nu-si dorea sa ajunga “conductor” intr-o orchestra de liceu. Apoi a luat chitara fara s-o mai studieze. S-a apucat pur si simplu de cantat la ea, normal, rochenrol, ce cacat poti sa canti fara sa studiezi? Studinte fiind la Universitatea Carolina de Nord din Chapel Hill, si-a facut o formatie impreuna cu alti trei tantalai care zdranganeau si buseau instrumente. Si-au spus Archers Of Loaf, ce dracu’ o insemna asta.

Mi-a crescut si mie un floc si acuma cant indie rock

Precizam ca povestea se petrece in prima jumatate a anilor 90, cand in mod paradoxal, rock-ul alternativ devenise mainstream (stii povestea: Nirvana, Seattle, grunge, bla-bla). Doar ca dupa un prim val sublim, cat se poate de veridic, deja prin 93-94 au inceput sa bubuie basinile corporatiste, ambalate tot ca “alternative rock”. In paralel, prin campusuri studentesti, combo-uri de moroni narcotizati cu inclinatii artistice duceau mai departe crezul etic si estetic a ceea ce se numea alternative rock in anii 80. Dar care in noul context a primit un alt nume: indie rock (pana atunci termenul indie avea conotatii strict sociologice, nu denumea un gen muzical). Intre timp denumirea indie rock s-a denaturat la fel ca aceea de alternative rock un deceniu mai inainte, dar am lungit discutia cam mult (sa mai povestesc ca ceea ce am insirat aici e valabil doar in US si ca in UK lucrurile stau altfel? in alt episod, poate).

Archers Of Loaf si povestea lor indioata

Deci ne intoarcem la Archers Of Loaf. Cei patru tantalai din Chapel Hill au inceput bine. Muzica lor, care consta in linii melodice inecate intr-un ocean de disonante (this is true indie rock baby!) a prins imediat la targetul specific (studentasi dezabuzati din campusuri americane). Primul album, Icky Mettle (1994), este considerat si acum o capodopera a indie-ului nouazecist. Una dintre piese, Web In Front, a intrat in Top 500 Greatest Songs din anii 90 pe site-ul Pitchfork Media. Mie mai important mi se pare ca videoclipul a fost difuzat la Beavis si Butt-head, unde a fost batjocorit la fel ca videoclipul Vanessei Williams. Pe buna dreptate:)

Dupa al doilea album, Vee Vee (1995), deasemenea un succes indie, AOL au fost ofertati de Maverick Records, casa de discuri ce o are ca matroana pe Madonna The Supreme Bitch. Spre surprinderea multora, tantalaii au refuzat. Unul dintrele motivele invocate a fost ca nu vor sa fie asociati cu Candlebox si Alanis Morisette (aflati sub contract cu Maverick). Mie Alanis imi place, asa ca cu acest prilej le zic o muie si la anticorporatisti, ca la corporatisti le-am zis deja.

In aceiasi perioada AoL au sustinut un turneu ca opening act pentru Weezer, dar nu au reusit decat sa starneasca decat indiferenta publicului spectator (previzibil dealtfel). Al treilea album, All the Nation’s Airports (96), a aparut tot la casa lor indie, dar a fost distribuit de un major label, Elektra. AOL insa nu s-au dovedit a fi noii Nirvana, ramanand la studentasii lor dezabuzati.

Nu neaparat d-asta, fiindca reiese de mai sus ca si-au asumat conditia de true indie, AOL au decis sa se sparga, dupa ce au mai facut inca un album de studio, White Trash Heroes. Daca All the Nation’s Airports a fost cel mai accesibil album AOL, White Trash Heroes e cel mai atipic si mai bizar. Ca doar asa e frumos la final, sa-ti bagi pula.

Nu stiu ce se intelege din ce am scris pana acum, ca-i apreciez sau ca nu-i apreciez pe Archers Of Loaf astia. Ba da, dar mai mult imi place ce a facut Bachmann dup-aia, adica Crooked Fingers. Inchei cu AOL cu piesa care mie mi-a placut cel mai mult. Ceva really sick, cu un clip masura. Underachievers March And Fight Song, de pe al doilea album, Vee Vee.

Cantecele sugrumate de dejtele incovoiate

Inca de timpuriu, Eric Bachmann dadea semne ca se cam plictiseste de indie noise pop rock-ul Archers Of Loaf. In 95 si 97 a scos doua albume instrumentale mai stranii, sub pseudonimul Barry Black. 

Dupa ce AOL s-a spart, a lansat un nou proiect, Crooked Fingers, mai mult un solo act decat un band. Foarte diferit de ce a facut Bachmann pana atunci, desi unele indicii apar atat la Barry Black, cat si pe White Trash Heroes. Crooked Fingers are un sound basically acoustic, cu instrumente ca vioara, violoncel, banjo, ceva alamuri uneori, un fel de country-folk, dar nu tocmai country-folk. Unul dintre putinele echivalente in lumea indie ar fi Lambchop, daca fortam putin nota. Ca intepretare vocala, Bachmann pare un copil facut in vitro, dintr-un cocktail de sperma donata de Bruce Springsteen, Tom Waits, Shane MacGowan si – culmea! – Neil Diamond. Uneori insa se arata capabil de un falsetto ce-l apropie de sensibilitate unui, sa zicem, Nick Drake.

Primul album, self-titled, aparut in 2000, e absolut sublim. Piesa de deschidere, New Drink For The Old Drunk, este suprema expresie euforica a degradarii. La al doilea refren mie deja imi dau lacrimile si ma simt de parca as plange de bucurie. Draga betivane, daca dai click pe cacatu’ de mai jos, nu uita sa ai o batista prin preajma.

Dar cel mai tare cantec de pe album mi se pare Black, Black Ocean. Daca inca nu te-ai convins ca Bachmann e un poet de mare forta, fii atent la balaria de mai jos. Si ignora gasca postata de fanul tolomac care a pus piesa pe iutub.

Crawling up the ocean floor
Crawling slowly to the shore
Evil lurks an evil pure
Rising up with an evel cure
To swallow every living thing
Evil evil entropy

In 2001 a aparut al doilea album Crooked Fingers, Bring On The Snakes, ceva mai optimist si nu stiu daca din cauza asta mai slab decat precedentul. Anul urmator a iesit un EP de cover-uri, Reservoir Songs (o aluzie la Reservoir Dogs?). Bachmann ofera niste versiuni memorabile ale unor cantece ca Sunday Morning Coming Down (Kris Kristofferson), Solitary Man (Neil Diamond), When You Were Mine (Prince), The River (Bruce Springsteen) si Under Pressure (Queen/David Bowie). Dintre toate, piesa lui Prince suna absoluta ravasitor [poate ma invata cineva sa pun fisiere audio pe blog. pana atunci uite-o aici].

A venit apoi Red Devil Dawn (2003), un album aproape la fel de bun ca Crooked Fingers [am pus o piesa aici]. Dignity And Shame (2005), desi agreabil, a mai coborat stacheta. Se vrea un album conceptual, ce are ca subiect povestea de dragoste dintre marele toreador Manolito si o actrica celebra din Spania. Inevitabil apar unele inflexiuni hispanice. In 2008 Crooked Fingers a scos un nou album, Forfeit/Fortune, pe care inca nu am reusit sa-l descarc. Sample-urile pe care le-am ascultat suna incitant. In incheirea programului, un bonus cu Crooked Fingers live, cantant ultima piesa de pe Forfeit/Fortune.

 Sub numele pe care i l-a dat ma-sa si tac-su

Pe langa realizarile semnate Archers Of Loaf, Barry Black si Crooked Fingers, Eric Bachmann are si doua discuri sub nume propriu. Primul, Short Careers (2002), este cu muzica de film (un film indie despre marirea si decaderea unui jucator de baseball). Al doilea, To The Races (2006), este un album solo in sensul cel mai propriu al expresiei, adica el si o chitara (cu ceva contributii discrete ale unor invitati). Se spune ca l-a scris dupa o perioada petrecuta singur pe drumuri, cu rulota sa. Ce american (in the most beautiful way!)

Colectia morti si raniti 2009 – azi episodul 1: Ianuarie

Astazi inauguram primul serial de pe acest blog static dar vioi, dedicat bravilor artisti muzicieni care au mierlit-o in anul domnului 2009. Se numeste “Colectia morti si raniti” nu fiindca am sa ma refer totusi si la cate unu’ care e inca in viata. Am adaugat raniti doar asa pentru rezonanta, ca sa fie mai twisted.

Moartea, cel mai mare mister al existentei si totodata singura ei certitudine. Artistii mor si ei, la fel ca oamenii obisnuiti. Diferenta este ca spre deosebire de acestia din urma, au parte de cate un necrolog mai pompos, desigur despre meritele lor artistice. Tot ceva de genul asta am sa fac si eu, doar ca cu o doza de pompa mai scazuta, fiindca de felul meu lucrez mai usor cu toporul decat cu pompa. Exista deja un episod pilot al serialului, dedicat mortii lui Ron Asheton, desi la vremea respectiva nu-l concepusem ca atare. Sa purcedem asadar la recensamanatul celor care si-au dat sufletul pe altarul muzicii proaste (deci Ion Dolanescu nu primeste rol in serial, ca doar a facut muzica buna).

Reverend Claude Jeter (26 octombrie 1914 – 5 ianuarie 2009)

A trait, nu gluma. Dar cine pula mea mai e si reverendul asta si ce cauta in serial? Pai e un mare cantaret de gospel frate. Acum aflat si eu de el, ca a dat ortu’ reverendului. E cunoscut mai ales ca lider al grupului Swan Silvertones, unul dintre cele  mai de succes grupuri gospel in anii 40-50. Stii, gospelul e muzica aia de o canta negrii in biserica, de se batzaie acolo mai ceva ca albii drogati la concertele de rochenrol. Gospelul asta a influentat in mod direct rochenrolu’, ca si alte genuri profane (jazz, blues, soul). Ce sa zic, mie parca mai curand imi vine pofta de mantuiala cand ii aud pe negroteii astia decat atunci cand aud coruri ortodoxe. Cum spuneam pe un alt blog: “No shit! Sunt taran cosmopolit”  Si mai marturisesc ca atunci cand nu ma visez rockstar pe stadioane, ma visez negru cantaret de gospel in biserici protestante, cum ma balansez si bat din palme cu fratii si surorile mele, cantand gloria Domnului. Ma intreb daca as fi pus in situatia de a alege intre o voce de negru sau o pula de negru ce as alege?

Sa ne intoarcem insa la mortii nostrii, adica la Reverendul Claude Jeter, acest Matusalem al muzicii gospel. Inainte de a se apuca de cantat, era miner. Deci spre deosebire de James Brown sau Chuck Berry, pe el muzica l-a scapat de munca, nu de puscarie, fapt la fel de reconfortant. Iata-l pe reverend, dimpreuna cu grupul sau, incercand sa aduca pacatosii pe calea cea dreapta prin cantece ritmate.

Dave Dee (17 decembrie 1941 – 9 ianuarie 2009)

Liderul formatiei Dave Dee, Dozy, Beaky, Mick and Tich. Chiar daca acum isi mai aduc aminte de ei doar rudele lor apropiate si cateva fane pe care le-au dezvirginat, acestia au petrecut mai multe saptamani in topul britanic de single-uri decat insasi Beatles, in perioada 1965-1969. Ceea ce nu le atesta deloc superioritatea. Mai ales ca Beatles au scos doar putine single-uri dupa ‘65, punand accent pe albume. Dave Dee & co cantau ceva situat intre Beatles in perioada incipienta si Ion Dolanescu in perioada sa mijlocie, cu un succes urias la mase si la mese in Marea Britanie, cand totusi se facea muzica mult mai proasta (apareau deja si Pink Floyd prin underground-uri). Quentin Tarantino, cunoscut ca mare amator de obscuritati pop, i-a inclus pe Dave Dee & co in coloana sonora a filmului “Death Proof”, cu cantecul de mai jos.

David “Fathead” Newman (24 februarie 1933 – 20 ianuarie 2009)

Cap Mare asta a fost saxofonistul lui Ray Charles in cea mai buna perioada a sa, 1954-1964 (adica atunci cand se droga). Pe langa asta a mai scos aproape 40 de albume sub nume propriu (ultimul inregistrat cateva saptamani inainte de moarte) si a colaborat cu multi altii (inclusiv celebrissimi ca Aretha Franklin si BB King). Cap Mare apare ca personaj si in excelentul bio pic despre Ray Charles, acela cu Jammie Fox. A fost un tovaras de mare incredere al genialului, inclusiv la bagat in vena (initial a incercat sa-l fereasca pe junele Ray, dar daca a vazut ca ii place…)  Toate necrologurile respectabile s-ar incheia cum ca cei doi s-au reintalnit acum in rai si baga un jam session ca-n vremurile bune. Ramane de vazut daca sunt piane si saxofoane in rai.

Deci cu Ray Charles live, iar aici ca lider, interpretand exceptional piesa “One For My Baby (And One More For The Road)”.

Charles Cooper (12 aprilie 1977 – 22 ianuarie 2009)

Acesta nu ar trebuie sa fie un serial dedicat tinerilor hipsteri, dar uite ca se mai intampla. Charles Cooper, jumatate din duo-ul de muzica electronica Telefon Tel Aviv, s-a certat cu gagica lui si a plecat de acasa. L-au gasit mort, in circumstante nu prea clare, la vreo saptamana dupa. Se pare ca omul avea si ceva tendinte sinucigase. Telefon Tel Aviv (adica raposatul Cooper si Joshua Eustis) au realizat trei albume care-i situeaza intre cei care dau un sens existentei muzicii electronice in acest secol. Ultimul dintre ele, Immolate Yourself, fusese lansat cu doua zile inainte de moartea lui Cooper.

Billy Powell (3 iunie 1952 – 28 ianuarie 2009)

Pianistul uneia dintre trupele legendare ale rock-ului clasic american, Lynyrd Skynyrd. La jumatatea anilor 70 erau una dintre cele mai mari formatii din State, multumita unor mega hit-uri ca “Sweet Home Alabama” si “Free Bird”. In 1977 intreaga trupa plus staff-ul se afla intr-un avion, care, mare ghinion, s-a prabusit. Au murit 6 oameni, intre care vocalistul Ronnie Van Zandt si unul dintre chitaristi, Steve Gaines, plus sora acestuia (backing vocalista), managerul si cei doi piloti. Powell a scapat cu viata, doar cu nasul distrus. A fost primul care a iesit din spital si a asistat la funeraliile colegilor. Dupa 10 ani de la nenoricire, Lynyrd Skynyrd si-a reluat activitatea si o continua si in prezent, insa fara Powell, care din ianuarie 2009 lipseste motivat. A scapat de accidentul de avion, dar nu si de un infarct miocardic.

Pe langa alte merite, LS a influentat considerabil rock-ul modern, dovada stand retardul Kid Rock, dar si unii mistocuti, ca My Morning Jacket (nimic altceva decat un classic rock revival band, ce se vinde ca indie).

Hank Crawford (21 decembrie 1934 – 29 ianuarie 2009)

Se pare ca Ray Charles vrea sa-si refaca formatia. Dupa Cap Mare (sax tenor),  l-a chemat si pe Hank Crawford, saxofonistul sau alto in perioada 1959-1963, deasemenea detinator al rolului de director muzical in orchestra. La viata lui Hank Crawford a inregistrat vreo trei rafturi mari cu discuri sub nume propriu, plus inca cel putin putin tot atatea contributii la ale altora. Interesant ca o piesa a sa din anii 70, Wildflower, a fost samplata de faimosul rapper 2Pac, iar mai recent de Kanye West. Asta e piesa cu pricina.

John Martyn (11 septembrie 1948 – 29 ianuarie 2009)

Asta e absolut fantastic. John Martyn, scotian de felul lui, apartine asa numite scene british folk, aflat la maxima inflorire la inceputul anilor 70. Folk-ul asta britanic (care nu seamana nici pe departe cu ala paunescian porcin) este o muzica pe care trebuie s-o mai explorez, fiindca ma uimeste tot ce aud (de altfel multi artisti “indie folk” recenti din America ii sunt profund indatorati). John Martyn asta e absolut fantastic, noroc ca a murit, ca altfel poate imi ramanea doar vag cunoscut. O voce incredibila, very touching, un fel aparte de a canta la chitara, niste compozitii superbe, un om de isprava (alcoolic si narcoman). Unul dintre cele mai bine cotate albume ale sale este Solid Air, din 73, dedicat bunului sau prieten Nick Drake (un alt mare muzician), care o mierlise de foarte tanar. In ianuarie 2009 regina l-a decorat pe Martyn cu Ordinul Imperiului Britanic. Nu i-a folosit prea mult, din motive de deces.

Aici e fermecatorul May You Never, de pe Solid Air.

Iar aici Small Hours, de pe albumul One World (1977). Martyn aborda adesea chitara acustica intr-o maniera foarte experimentala, folosindu-se de anumite reverberatii. Mai tarziu a fost numit “father of trip-hop”. Nu stiu in ce masura i se potriveste, dar cert e ca avem de-a face cu unul dintre marii (dar inca putin cunoscutii) vizionari ai muzicii actuale.

Dewey Martin (30 septembrie 1942 – 31 ianuarie 2009)

Baterist si backing vocal la Buffalo Springfield, o trupa folk-rock ce a activat scurt timp, intre 1966-68. Suficient cat sa intre in istorie, desi cat a existat parea sa nu-si fi indeplinit potentialul. Dar contributia BS la rafinarea limbajului rock in aceea perioada este una majora. In plus a fost o rampa de lansare pentru carierele lui Stephen Stills si Neil Young, doi uriasi ai muzicii americane. In ceea ce-l priveste pe Martin, dupa Buffalo Springfield nu a facut mare branza, desi a cantat cu Elvis Presley (in studio) si a scos un album solo. A murit pare-se din cauze naturale, dar pentru artistii care au trait in perioada in care a trait el, drogurile pot fi o cauza naturala.

May I sit and stare at you for a while?

Kevin Ayers e un personaj destul de obscur ptr cei care nu sunt familiarizati cu latura “cult” a rock-ului din anii 60-70. Omul este asociat cu asa-numita scena din Canterbury, cea care a dat o intreaga serie de trupe aflate undeva la confluenta dintre rock progresiv, free jazz si muzica experimentala. Eu am abordat muzica asta mai mult din curiozitate stiintifica, fiindca in general prefer pop-ul de fitze si rochenrol-ul primitiv. Cea mai cunoscuta dintre trupele astea din Canterbury e Soft Machine, o veritabila institutie a genului, prin care s-au perindat nspe mii de instrumentisti. Intre ei si numitul Ayers, membru fondator.

Fiul unui diplomat britanic, si-a petrecut copilaria prin Malayezia si alte tinuturi exotice, astfel se explica atitudinea lui de tipul “ma doare la basca” de mai tarziu. Reintors in Anglia, ca sa studieze la Canterbury, s-a inhaitat cu totul soiul de freaks de pe acolo si s-a pus pe muzici. Astfel s-a nascut Soft Machine, in 66. Singurul moment in care SM a cochetat cu mainstream-ul a fost in 68, cand in cantat in deschidere ptr Jimi Hendrix intr-un turneu american. Acel turneu l-a ingrozit teribil pe Ayers, care povesteste cum toata bautura era gratis, iar gagicile cele mai bune stateau aliniate, la dispozitia lor. N-a putut sa suporte asa ceva. Curand a parasit Soft Machine si a plecat intr-o vacanta de aproape un 1 an la Ibiza. S-a intors apoi in UK si a realizat primul lui LP solo, Joy Of A Toy. Au urmat multe altele, iar intre ele vacantele obisnuite la Ibiza. Canta si acum, doar ca nu a mai scos un disc de studio de prin 92. S-o fi plictisit…

Muzica lui este etichetata in mod obisnuit ca prog-rock, din cauza asocierii cu scena din Canterbury, dar nu stiu in ce masura i se potriveste o astfel de eticheta. A fost asemanat cu alti “eroi cult” ai epocii: Syd Barrett, Tim Buckley (tatal lui Jeff) sau Nick Drake. Discutabile si respectivele asemanari. Astia erau depresivi-narcomani-suicidali ca dovada ca au murit de tineri (deci astia chiar sunt eroi). Pe Ayers, asa cum spuneam, il doare la basca. Adica are o atitudine detasata, un umor traznit si spirit ludic omniprezent. Se vede ca e un tip rafinat, care bea vin de soi si fumeaza hashis de calitate, nu ca altii care baga ca dementii in vena.

May I?, piesa pe care o gasiti atasata aci, e de pe al doilea album al lui, Shooting At The Moon, din 70. Albumul oscileaza intre cantecele din astea simpatice cum e May I? si traznai avantgardiste, precum una care se cheama “Pisser dans un violon” (si suna intocmai). F. interesant ca Ayers e acompaniat de o trupa botezata Kevin Ayers & The Whole World (ha-ha), din care facea parte si un june de 17 ani, ca basist, pe numele lui Mike Oldfield (da, ala cu Tubular Bells). In afara de el se mai afla un pianist pe nume David Bedford, mentorul lui Oldfield, cu o cariera dubla, in muzica clasica si in rock, ca si un saxofonist (sopran!), Lol Coxhill, un nume important in free jazz. El este f. apreciat de catre cei 3 fani ai genului (au mai fost 2 da’ au murit) mai ales ptr albumele lui de saxofon solo.

Povestea lui Ayers din May I? e foarte simpla. Mergea pe strada, l-a lovit foamea si cauta un loc unde s-o astampere. Gaseste o cafenea mica (si nu o mica cafenea cum s-ar putea crede). Acolo zareste o fata frumoasa pe care o intreaba politicos daca se poate uita o vreme la ea, fiindca ii place zambetul ei. Probabil ca era si isteata, nu numai frumoasa, ptr ca altfel Ayers ar fi scris alte cantece despre banane (un lait-motiv al creatiei sale).

 I just came in off the street

Looking for somewhere to eat

I find a small cafe I see a girl and then I say

`May I sit and stare at you for a while?

I`d like the company of your smile`

You don`t have to say a thing

You`re the song without the sing

The sunlight in your hair

You look so good just sitting there

`May I sit and stare at you for a while?

I`d like the company of your smile`

Update: Asta e o reeditare a unei povesti cu cantec pe care am scris-o initial in februarie 2007. Intre timp, in acel an, mai prin toamna, Ayers a binevoit sa scoata un nou album de studio, dupa o pauza de 15 ani. Sa-i fie de bine.

Intamplarea face ca sa fiu treaz…

… la 7,47 AM. Fiindca inca n-am mers la culcare. Don’t ask me why. Angoase, angoase, dar d-alea frumoase, ce-ti intra in oase, apoi sufletu-ti coase. Intamplarea face ca sa fiu treaz si sa ascult un cantec cu unul Badly Drawn Boy. Unul cam prost, ba chiar anost, ca o zi de post, cand carnea-ti n-are rost. Asta fata de cat de imaginativ, aiurit, contemplativ, in vremuri searbade inovativ, e el de felul lui, aratand cam sui, ca un cuier far’ de cui sau ca pula nimanui. 

Oh, sweet morning
Is your head not right
Did you hear my warning
This is the time of times

Hoo-oo-oo you’re deep in a mine, hoo-oo-oo a calcium mine o-o-oh

Recunosc ca uneori cad in pacatu’ (era sa zic cacatu’) de a asculta muzica d-aia de hipsteri pretentiosi, sofisticati, infatuati. Si mai rau decat atat, imi mai si place. E cazul lui Andrew Bird, care recent a reusit sa intre in mainstream, la 13 ani distanta de la primul sau album. Cum s-a petrecut intrarea asta in mainstream adica? Pai ca sa fiu explicit, noul lui disc (Noble Beast – ianuarie 2009), a patruns direct pe locul 12 in topul Billboard. Interesant ca AB asta a intrat in mainstream brat la brat cu Animal Collective, care au debutat si ei pe locul 13 cu al lor Merriwheater Post Pavillion, exact in aceeasi saptamana.

Dar vine intrebarea fireasca: cine pula mea e Andrew Bird asta si ce ma tot futi la cap cu el? Cica s-a nascut in ‘73 la Chicago si a fost educat de la 4 ani prin metoda Suzuki. Asta e cica o metoda de educare a plodului care consta in a-l face un exemplar uman mai bun si mai destoinic  prin studiul unui instrument muzical (Inventata de un japonez, Suzuki. Probabil coincidenta de nume cu motocicleta ta). Pare-se ca in cazul lui Andrew Bird, care a studiat vioara, metoda lu’ Suzuki asta a dat roade. Desi as avea unele dubii, fiindca in loc sa cante muzica aia academica pe care a studiat-o inca din vremea erectiilor infantile, a luat-o cu rochenrolu’, cu muzica folc (nu aia de la cenaclu flacara, for God sake), cu geazu’, bluzu’ si alte blasfemii d-astea nascocite de oameni neciopliti. In plus, pe langa vioara, instrument ptr care si-a luat si patalama de la universitate, nu a rezistat ispitei diabolice de a canta cu vocea si cu chitara. Si nu s-a simtit inca un artist desavarsit, pana nu s-a mai deprins si cu glockenspiel-ul si cu fluieratu’. Pe bune! Omul fluiera magistral, asa cum Iggy Pop, idolul vostru, al rochistilor depravati, n-o s-o faca niciodata si cum nici bietul Pavarotti nu a stiut la viata lui.

Cu acest bagaj muzical se lansa tanarul Andrew Bird in cariera, in anul domnului 1996, cand scotea primul album pe cont propriu. Si-a facut apoi o formatie numita Andrew Bird’s Bowls Of Fire, cu care a  mai scos niste discuri interesante, pana in 2001. Dupa aia a spart gasca si a continuat solo. Daca cu Bowls Of Fire o ardea in stil indie eclectic si esperimental, cu faze din swing, din muzica de cabaret europeana si din traditia folk americana, solo s-a reorientat spre un sunet “baroque pop”, izvorat din clasicii majori si minori ai pop-folk-rock-ului saizecist, ornat la suprafata cu o crusta “indie”, pentru a fi pe placul hipsterilor tot mai numerosi si mai enervanti. Cu toate astea, o chestie foarte pe placul porcului celest, in imbecilitatea lui un mare amator de rafinamente harmonice de factura pop.

Dupa doua albume scoase la un label cei ii apartine lui Ani De Franco, denumit cum altfel decat Righteous Babe, AB a trecut la o alta casa de discuri, Fat Possum. Acolo a debutat in 2007, cu Armchair Apocrypha, album ce a marcat prima sa penetrare in Top 100 Billboard. Apoi a venit bestia nobila, care iata, a rupt tot. Andrew Bird e mainstream acum, prima veste buna de dupa declansarea recesiunii. Ii transmitem felicitari noastre calduroase (our warm congratulations).

Si in final, ultimul episod, “Viata mea cu Andrew Bird”. Pana nu demult auzisem doar vag de el, prin peregrinarile mele pe site-uri mai mult sau mai putin hip. De cand mi-am facut cont pe last.fm, adica prin toamna, am reusit sa si ascult cate ceva si chiar mi-a placut. Tin minte ca l-am avut printre recomandarile last.fm, ceea ce demonstreaza ca last.fm nu e totdeauna imbecil (ca atunci cand imi da Cargo, Vama si Proconsul pe Kumm radio). In fine, tinandu-ma la curent cu ce mai e nou in show biz, la inceputul anului aflu ca Andrew Bird o arde pe pozitii inalte la Billboard, cu noul sau album Noble Beast. Si iata cum povestea mea se inchide ca un cerc. Sa cante muzica!

Oh  No, piesa care deschide albumul. Nu e videoclip, e doar mecla lui pozata, dragele mele hipsterite. Sincer nu inteleg nimic din versuri de genul: “Arm in Arm we are the harmless sociopaths”. Dar imi place cum fluiera si in general imi plac melodiile cu oh, oh, oh, cu bam, bam, bam, dar mai ales cu hoo-oo-oo.

Si a treia piesa, Fitz and the Dizzyspells, in varianta live, unde putem sa-i admiram pe viu talentul si valoarea. Si fluieratul absolut magistral. Seamana putin cu Brian Ferry pe vremea cand manca neregulat si se regula nemancat.

Ashes to Asheton

Ron Asheton, “chitaristul legendarei formatii The Stogees”, a inceput anul foarte prost. Se pare ca la miezul noptii era deja mort. Da’ l-au gasit dupa vreo 7 zile. Trista viata, trista moarte. No fun, no fun baby, no fun, no fun to be alone. And dead. De la Layne Staley incoace n-a mai existat asa moarte trista pentru un rockstar. Daca Ron era cumva rockstar. Fiindca la Stogees singurul rock star era babuinul de Iggy Pop. Prin ‘67, patru putzoi dementi, James Newell Osterberg [aka Iggy Pop], Ron Asheton, frate-su Scott (on drums) si Dan Alexander (bass), au inchiriat o casa in Detroit, unde luau acid, ascultau de la The Who la nu stiu ce rahaturi din Tibet, dupa care produceau un zgomot urias cu pretentii de muzica. Au ajuns chiar sa scoata doua albume magistrale, The Stooges (1969) si No Fun (1970). Dupa o pauza de trei ani pe motiv de prea mult bagat in vena (cica doar bietul Ron nu le avea cu asa ceva), trupa s-a regrupat si a mai scos un album, Raw Power. Putin straniu, Ron a trecut la bas, pe motiv ca Dan Alexander era intoxicat rau (a si crapat in 75). Iar la chitara a venit alt tolomac, James Williamson. Apoi Stooges s-a spart. Iggy avea sa se lanseze intr-o stralucita cariera solo, sub obladuirea lui David Bowie. Ron a ars-o cu trupe obscure si efemere ca Destroy All Monsters, The New Order (no relation cu urmasii Joy Division), New Race, la mare cautare acum printre colectionarii maniaci. In 98 a aparut pe coloana sonora la Velvet Goldmine. In 2003 fostilor Stooges le-a venit ideea sa se reuneasca si n-au facut rau (desi ma declar impotriva reuniunilor in general:)) Mai mult, treaba a fost durabila si a aparut chiar si un album, The Weirdness (2007). Existau planuri de viitor, Stooges erau anuntati si la Bestfest. Intre timp bietul Ron s-a imbolnavit de deces. Intr-o amarnica singuratate. Oricum, moartea va trebui s-o infrunti singur. Dar e beyond trist sa nu ai cui sa ii spui bun ramas. Revenind la viata, normal ca retardul de Iggy a focalizat toata atentia asupra lui. Dar fara un chitarist demential ca bietul Ron ar fi fost doar o varianta drogata al lui Tom Jones. Omul canta pur si simplu instinctiv. Nu era muzica de fapt. Era pure madness ce facea el acolo. Si s-au gasit o gramada de cretini sa rezoneze la chestia asta, intre care si unul care arata ca un nerd imbecil cu ochelari (adica eu). Daca Iggy Pop este Mick Jagger impins dincolo de extreme, Ron Asheton era Pete Townshend, impins si el cu un sut zdravan in fund dincolo de extreme. Omul a creat coloana sonora cea mai potrivita pentru declinul implacabil al lumii occidentale.

In loving memory of Ron Asheton voi racni cat pot de tare: I feeeeel allright!

Ptr cei curiosi de cum suna Destroy All Monsters… Gagica, ce-si spunea Niagara, era really hot. Acum e probabil o punkista batrana. Saxofonistul este Steve McKay, vechiul colaborator de la Stooges.

Si multumita minunii numita youtube, avem si New Order-ul lui Ron Asheton, mai vechi decat acela al fostilor Joy Division. Suna putin a Kiss, ceea ce nu e de bine…

PS Stooges au hotarat sa nu mai cante fara Ron. Ii respect ptr asta, desi din acest motiv n-o sa-l mai vedem pe babuinul de Iggy.
PS 2 L-am numit pe Iggy drept retard si babuin cu cel mai adanc respect. Cand ma fac mare vreau sa fiu ca el.

Keep on hidden the real you just to protect yourself

M-am saturat de alcool. M-am saturat de aia care spun ce chestie grozava e iarba si cum te deschide ea. M-am saturat de cacaturile pe care le-am scris pe blogul ijos. M-am saturat de bugete de austeritate pe motiv de criza. M-am saturat de alte cateva chestii pe care nu le mai insir aici. Sunt cacaturi de care nici eu, nici tu nu avem nevoie. Credem ca lucrul de care avem nevoie cel mai mult e dragostea. Nu, alcoolul, iarba, nu tin loc de asta. Si nici macar un futai sanatos cu o partenera “de ocazie” nu tine loc de asta. Nu joc in nici o telenovela acum, nu sunt Mircea Radu jr, nu pozez in bunul samaritean, nu o dau in flower power. M-am saturat sa-mi afisez umorul cinic pe internet. Bine era cand nu puneam nimic pe net. Mi se parea o prostie si asta si este. Acum m-a prins morbul si e greu sa ma abtin. Daca eram poet scriam acum o poezie despre dragoste, despre prezenta si absenta ei. Daca eram un trubadur scriam acum un cantec si ti-l cantam. Asa sunt blogger, ca toti cacatii cu pretentii din ziua de azi. Si am scris un blog despre asta. Si da, e un blog despre dragoste. Despre prezenta, dar mai ales despre absenta ei.

David Gray, pentru care am mai mult decat admiratie si respect. Poate sa spuna ceea ce simte, fara sa fie in nici un fel patetic.

Love is real, dear John.

Love is noise, dear Richard.

Love lost, such a cost… dear Neil.

Cum dracu’ te poti numi Black Rebel Motorcycle Club si sa le canti oamenilor despre dragoste? Uite asa:

Oh, how I loved you.

French People on the Moon

Muzica proasta revine si loveste din nou. Mi-a fost tare lene sa postez anul asta desi in capul meu sunt o gramada de chestii. Exista chiar si un draft despre Ron Asheton, chitaristul de la Stooges care a mierlit-o de Anul Nou. Il voi finaliza intr-o zi. In capul meu mai sunt o gramada de chestii despre Neil Young, Debbie Harry, David Gray, UNKLE si imi mai pot veni si altele in fiecare clipa. Dar mi-e lene deocamdata. Asa ca iar dau un cut + paste dupa ceva mai vechi, postat prin 2007 pe myspace, unde zacea ingropat. E vorba de un cacat gen cronica de album, Air – Moon Safari. Mare album. Si inaugurez astfel categoria “Sa nu crezi ce-ti spun acum, sunt doar cronici de album”.

Air sunt de loc din Versailles, de pe langa palat de acolo. pe fiecare separat ii cheama Jean-Benoit Dunckel si Nicolas Godin. albumul lor de debut, Moon Safari, a aparut in 98, producand o mare senzatie in presa muzicala, care i-a laudat in cor. dar mai mult decat atat frantujii au avut mare priza si la publicul iubitor de muzica buna, dovada clasarile inalte obtinute de album si de vreo 3 dintre extrasele pe single. impreuna cu Daft Punk, Air sunt avantgarda unei veritabile “french invasion” in muzica electronica de la finele anilor 90. ca stil însa Air se disting de marea majoritate a colegilor de generatie electronica, din Franta sau wherever. in primul rand trebuie spus ca ei folosesc masiv sintetizatoarele analoage, de tip Moog, sau pianul electric Rhodes, in dauna celor digitale, care s-au impus din anii 80 incoace. muzical vorbind, Air este un caleidoscop sonor, cu influente din genuri ce aparent nu au nimic in comun, de la jazz la new wave. dar mai mult decat orice altceva, in muzica Air se simt doua amprente de baza, ca sa zic asa. prima este muzica pop a anilor ‘60, din perspectiva unor mari inovatori ai genului, cum sunt Burt Bacharach si Brian Wilson (Beach Boys). asta se simte mai ales in planul melodicitatii (incantatoare) si al aranjamentelor (ingenioase). a doua este muzica electronica asa cum era ea abordata in anii 70 de artisti ca JM Jarre sau Vangelis, mai putin venerati de fanii noi electronici decat contemporanii lor de la Kraftwerk. dar uite ca Air se arata mai non-conformisti. ei practica de fapt un soi de retro-futurism, o tendinta paradoxala, care constat ca se manifesta frecvent in arta contemporana… muzica lor suna “easy on the ear”, dar aceasta e numai o aparenta, fiindca daca ii asculti cu atentie iti dai seama ca ai de-a face cu o lucratura de mare finete. Dunkel si Godin sunt niste maniacii ai detaliilor. fiecare sunet, pregnant sau discret, generat cu ajutorul unui arsenal impresionant de instrumente cu clape si nu numai, are rolul sau bine determinat in intregul reprezentat de muzica Air. ei nu se dezmint nici pe albumele care au urmat dupa Moon Safari, demonstrand insa capacitatea de a veni de fiecare data cu elemente noi in conditiile in care fiecare dintre productiile lor pastreaza o anumita continuitate. toate albumele  marca Air ar fi “highly recommandable” din punctul meu de vedere, inclusiv cel lansat acum vreo doua luni, Pocket Symphony. dar febletea mea ramane inca Moon Safari, chiar de are un concurent foarte serios in soundtrack-ul de la Virgin Suicides. dar sa nu lungesc si mai mult vorba. moon safari asadar.

1 La Femme d’Argent 7:08
2  Sexy Boy  4:57
3  All I Need  4:28
4  Kelly Watch the Stars 3:44
5  Talisman  4:16
6  Remember  2:34
7  You Make It Easy  4:00
8  Ce Matin La  3:38
9  New Star in the Sky (Chanson Pour Solal)  5:38
10  Le Voyage de Penelope  3:10

prima piesa, La Femme d’Argent are in prim plan un pian Rhodes si suna, fortand putin nota, ca un soi de jam-session cu Herbie Hancock si JM Jarre. vine apoi marele hit, Sexy Boy, cu ritmul sau obsedant si cu sunetul fuzzat de chitara care-ti rasuceste mintile. peste toate astea vine o voce despre care ani de zile am crezut ca e una feminina, dar de fapt este Dunckel procesat. versuri ironice in franceza si un refren pe care n-ai cum sa-l uiti: sexy boy, tam-tam, tananam… si foarte funny clip.

All I Need a fost deasemenea hit in UK. o melodie superba, mangaiata tandru de o chitara acustica, dar mai ales de vocea lui Beth Hirsch, o americanca la Paris. melancholy is sexy…

Kelly Watch the Stars, al treilea hit dp album, are un aer voit tampitzel, cu sunete cheesy de orga Casio, ce tzine de ceea ce americanii denumesc “camp aesthetic”.  haios si videoclipul cu gagicile care joaca pingpong.

Talisman e un moment de visare, cu strings, keyboards & drums, pentru ca apoi sa vina Remember, de asta data cu Godin procesat, care repeta intr-una remember forever, remember together, cu un caraghios accent frantuzesc. melodia este la fel de “campy” ca si Kelly Watch the Stars. You Make It Easy ne-o aduce din nou pe fermecatoarea Beth Hirsch cu o alta melodie, la fel de frumoasa ca All I Need.

este evidenta influenta lui Burt Bacharach, ca si la piesa urmatoare, instrumentala Ce matin la. trei minute de vis, cu interventia unei tube, care pe mine ma face sa planez deasupra unor dealuri verzi, cu copaci infloriti. si mai e si o muzicuta cromatica la un moment dat, luata parca dintr-un soundtrack de Ennio Morricone. (ce am pus mai jos nu e clipul piesei. sunt secvente din filmul Midnight Cowboy care s-au potrivit cu melodia in mintea unuia si le-a postat pe iutub)

New Star in the Sky are subtitlul Chanson pour Solal, care cred ca se refera la un mare pianist francez de jazz, Martial Solal. in orice caz, piesa e tot un fel de muzak irony, care nu inteleg ce legatura ar putea sa aiba cu respectivul artist. Le voyage de Pénélope (ce titlu!) incheie albumul cu aceleasi accente jazzy de pian Rhodes cu care a inceput. mie imi sugereaza genericul de final al unui film de aventuri ptr copii din anii 60-70.

concluzia e ca Air sunt intre cei cativa artisti au reusit sa vina cu ceva fresh in muzica ultimului deceniu, sprijindu-se surprinzator pe elemente retro (uneori am impresia ca frantujilor le-a cazut cand erau mici un dulap cu viniluri in cap) pe langa reinventarea notiunii de muzica pop, Air mai demonstreaza si ca tehnologia analoga e departe de a-si spus ultimul cuvant, iar revolutia digitala e doar o fraza de dansii inventata.